Istoric

De-a lungul vremii, numele Iașului și al României au fost permanent legate de viața muzicală europeană (între evenimentele deosebite merită menționate concertele lui Franz Liszt, din anul 1847 din actuala Casă Balș).

În 1860 a fost înființată Școala de Muzică și Declamațiune, transformată patru ani mai târziu în Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, iar în 1868 – Societatea Filarmonică Română din Iași, considerată a fi primul pas către constituirea ansamblurilor muzicale profesioniste cu activitate permanentă.

În 1905-1906 are loc prima stagiune simfonică ieșeană ce a cuprins cinci concerte, susținute de orchestra Conservatorului, dirijor Enrico Mezzetti, activitate continuată până în 1917, de Athanasie Theodorini, Ion Vlăduță și apoi de Antonin Ciolan, iar între 1917-1918 are loc istorica stagiune simfonică a orchestrei alcătuite din instrumentiști bucureșteni și ieșeni, inițiată și condusă de George Enescu, urmată de fondarea Societății Filarmonice George Enescu (1918), care a funcționat până în 1923, apoi între 1930-1932.

Începutul anilor’40 a reprezentat o perioadă de împliniri a Iașului muzical, împliniri efemere răvășite de război, ce au apărut din același elan datorat acelorași personalități care au reușit să pună bazele Filarmonicii: Ion Petrovici, profesor și filosof ieșean, în acel moment Ministrul culturii naționale și cultelor și pianistul Radu Constantinescu, directorul Academiei de Muzică și Artă dramatică. Momentul sărbătoresc al inaugurării Filarmonicii Moldova încheia perioada unor ani îndelungați de generoase inițiative și de permanente strădanii ale muzicienilor ieșeni de a oferi publicului bucuria temeiniciei unor activități muzicale promovate de instituții artistice pertinente și permanente.

Cu un program conținând Uvertura Flautul fermecat de Mozart, Simfonia Eroica de Beethoven, un antract din Rosamunde de Schubert, uvertura la opera Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagner și încheind cu Rapsodia a doua de Enescu, debuta la 9 octombrie 1942, în sala Teatrului Național din Iași sub bagheta maestrului George Enescu – cel care a vegheat permanent asupra destinului muzical al Iașului -, concertul inaugural al Filarmonicii Moldova din Iași. „Urez Filarmonicii Moldova să trăiască veacuri pentru a-și îndeplini preafrumoasa misiune ce îi este încredințată.” avea să scrie maestrul George Enescu, în Cartea de aur a Filarmonicii, în anul 1943.

Profesorul Radu Constantinescu și ceilalți susținători ai instituției nou constituite concepuseră un ansamblu capabil sa abordeze repertoriul simfonic reprezentativ și astfel, în primul ei deceniu de existență, formația și-a însușit un foarte divers și bogat repertoriu simfonic, ce a constituit baza nașterii de mai târziu a stilului interpretativ propriu. Astfel, numărul de prime audiții locale, din genurile simfonic si concertant ce au avut loc în perioada 1942-1953 depășește 150 de lucrări. Iar în privința valorii repertoriului abordat, acum vor răsuna pentru prima data la Iași simfoniile lui Mozart, Brahms, Schubert și Schumann, muzica de R. Strauss, Debussy și Șostakovici, concerte de Saint-Saëns, Glazunov, Rahmaninov, Liszt și Ravel, muzică românească de Al. Zirra, A. Castaldi, M. Andricu, A. Stoia, A. Alessandrescu.

După 1946, repetițiile se țineau în Sala armeană (din curtea Bisericii Armene), iar concertele – în Sala cinematografului Sidoli și la Teatrul Național.

Între 22-29 septembrie 1951, Filarmonica găzduiește o Săptămână a muzicii românești.

În primăvara anului 1953 se produce un eveniment ce va deschide noi și fericite perspective de dezvoltare artistică: înființarea Corului, sub conducerea profesorului, muzicologului și dirijorului George Pascu. În toamna aceluiași an va căpăta titulatura de Corul Gavriil Musicescu al Filarmonicii de Stat din Iași.

În 17 noiembrie 1957 se inaugurează sala de concerte și sediul actual al Filarmonicii din strada Cuza Vodă nr. 29.

În 1962, la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii vine tânărul dirijor Ion Baciu, care va transforma acest ansamblu într-unul de rang național și în scurt timp internațional. Acest lucru constituie, după crearea Corului, al doilea moment de răscruce în viața Filarmonicii.
Timbrul inconfundabil al orchestrei de coarde, cultivat de Ion Baciu, va atrage din partea  muzicologului Iosif Sava caracterizarea devenită emblematică de „Stradivarius-ul lui Baciu”.

Orchestra devenise deja un ansamblu cu personalitate artistica, iar 1971 are loc primul turneu peste hotare, în Germania. Stimulați de ascensiunea artistică a orchestrei Filarmonicii, în 1973 se organizează prima ediție a Săptămânii muzicii românești, ce va deveni ulterior Festivalul Muzicii Românești. Tot în 1973, orchestra Filarmonicii ieșene este invitată pentru prima dată să participe la Festivalul Internațional George Enescu.

În 1980, Cvartetul Voces devine ansamblu permanent al Filarmonicii ieșene.

Între 1980-1989 se pune în aplicare legea autofinanțării activității instituțiilor de stat, în special al celor de cultură, lege teoretizată în decretul nr.151 din 12 decembrie 1975. În afară de veniturile generale și de subvenția minusculă de la buget, fiecare ansamblu artistic și solist titular susținea un număr cât mai mare de spectacole, obținând astfel fonduri suplimentare. Între anii 1984-1988, în fruntea conducerii Filarmonicii ieșene este numit violonistul Bujor Prelipcean care a reușit să găsească fonduri și să susțină financiar continuitatea activității Filarmonicii. După demisia directorului Bujor Prelipcean înaintată în noiembrie 1988, conducerea instituției a fost încredințată contrabasistului Petre Baciu, iar după 1990 a fost numit director Liviu Braica.

Cu toate impedimentele, Filarmonica ieșeană a devenit o prezență artistica remarcată și apreciată nu o dată, pe scenele de concert din țară – în primul rând cele bucureștene – și din străinătate: Sala Beethoven de la Bonn, Teatrul antic de la Macerata (Italia), Concertgebouw din Amsterdam, Meistersingersaal din Nürnberg, Sala Edvard Grieg din Bergen (Norvegia), Salle Gaveau din Paris, Auditorium-ul din Madrid, Gewandhaus din Leipzig, Tonhalle din Zurich, Gasteig a Filarmonicii din Munchen… De asemenea la New York, Washington, Chicago, San Francisco, Boston si Los Angeles ori la Vancouver, Edmonton, Ottawa, Toronto, Montreal…

În anul 1986, dirijorul Ion Baciu a părăsit Filarmonica și Iașul, fiind urmat la pupitrul orchestrei – timp de 13 ani – de Gheorghe Costin (1988-2001).

Din anul 1990, dirijorul si mentorul Corului Academic Gavriil Musicescu al Filarmonicii a devenit Doru Morariu.

In perioada 1995-2001, alături de Gheorghe Costin, la pupitrul orchestrei ieșene a activat tânărul si talentatul Camil Marinescu; iar din 1998 până in 2009, celor doi li s-a adăugat un al treilea – Alexandru Lăscae, muzician remarcabil, concert maestru timp de peste doua decenii la Orchestra Simfonica din Haga (Olanda), totodată dirijor experimentat.

La 17 februarie 1999, violonistul Bujor Prelipcean revine în funcția de director general al Filarmonicii Moldova pentru a doua oară, având cel mai lung directorat din istoria instituției.

Filarmonica ieșeană a acordat titlul de Principal Guest Conductor dirijorilor apreciați de orchestră și public totodată, remarcabile personalități muzicale: Michele Santorsola (Italia) primește acest titlu în 2003, Paul Nadler (SUA) în 2004, Mark Mast (Germania) în 2006.

În mai 2017, Orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova s-a bucurat de prezența unui tânăr dirijor japonez Kazuki Wada, laureat al Concursului Internațional de dirijat Jeunesses Musicales, București 2015. Datorită colaborării extrem de fructuoase dintre ansamblul orchestral și dirijor, dar și a reacției entuziaste a orchestrei, i s-a înmânat din partea instituției, în semn de mulțumire și apreciere, o diplomă de Cel mai bun tânăr dirijor.

Din aprilie 2008, Cvartetul de coarde Ad libitum s-a alăturat ansamblurilor artistice titulare ale Filamonicii Moldova din Iasi.

Demonstrând un profund și respectuos angajament față de eforturile muzicienilor fondatori, Filarmonica ieșeană a creat, în cele peste 75 de stagiuni ce au trecut până astăzi, o istorie extraordinară. De atunci, au evoluat la pupitrul orchestrei ieșene nume cunoscute din viața muzicală românească și internațională, toți contribuind la închegarea, omogenizarea și suplețea ansamblului orchestral: Horia Andreescu, Ion Baciu, Marco Balderi, Roberto Benzi, Erich Bergel, Frédéric Chaslin, Antonin Ciolan, Renard Czaikovski, Emanuel Elenescu, Lawrence Foster, George Georgescu, Valeri Gherghiev, Olivier Grangean, Michael Hofstetter, Samo Hubad, Vakhtang Jordania, Cristian Mandeal, Paul Nadler, Oskar Nedbal, Vaclav Neumann, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Eduard Serov, Constantin Silvestri, Adrian Sunshine, Felix Weingartner.

Muzicienii Filarmonicii ieșene au avut de asemenea șansa de a colabora cu soliști celebri precum: Alexandru Agache, Radu Aldulescu, Lucia Aliberti, Dmitri Bashkirov, Jose Carreras, Li Min Cean, Aldo Ciccolini, Leontina Ciobanu-Vaduva, Viorica Cortez, Halyna Czerny-Stefanska, Nikolai Demidenko, Philippe Entremont, Viktor Eresko, Valentin Gheorghiu,Yvry Gitlis, Dan Grigore, Nicolae Herlea, Grigori Jislin, Rudolf Kerer, Wolfgang Laufer, Mihaela Martin, Elena Mosuc, David Ohanesian, Vladimir Orlov, Emilia Petrescu, Sviatoslav Richter, Kiril Rodin, Mstislav Rostropovici, Stefan Ruha, Daniil Safran, Eugen Sarbu, Dimitri Sgouros, Viktor Tretiakov, Ion Voicu, Frank Peter Zimmermann.

Paralel cu prezența scenică, ansamblurile Filarmonicii ieșene au înregistrat zeci de ore de muzică, din cele mai diverse genuri și perioade, românească și străină, pe disc, la radio și la televiziune.

Pentru a numi doar câteva din înregistrările care se află în arhiva Filarmonicii, amintim de discurile înregistrate pentru Electrecord în 1982, ce cuprind Suite din baletele Lacul lebedelor și Spărgătorul de nuci de P. I. Ceaikovski, sub bagheta dirijorului Ion Baciu; sau Operele Golem, Arald, Luceafărul de Nicolae Bretan, din septembrie 1987 cu dirijorul Cristian Mandeal la pupitru.

În noiembrie 1986, Orchestra simfonică și dirijorul Horia Andreescu au realizat la Iași, primele înregistrări digitale din România, cu muzică de Al. Glazunov pentru Casa de discuri Naxos. Au fost realizate atunci două CD-uri, unul cu muzica baletului Ruses d’amour, al doilea cu lucrări orchestrale, reprezentând volumul 4 dintr-o serie dedicată compozitorului Glazunov, cu diverse orchestre de valoare internațională.

În noiembrie 1989, sub bagheta dirijorului Gheorghe Costin s-au înregistrat pe LP Electrecord fragmente simfonice din opere de Richard Wagner: Aurul Rinului (Intrarea zeilor în Walhala), Walkyria (Cavalcada Walkyrilor, Vraja focului), Siegfried (Murmurul pădurii), Amurgul zeilor (Marș funebru), Parsifal (Farmecul Vinerii Mari).

În perioada 1992-1994, Orchestra simfonică, Corul Gavriil Musicescu și dirijorul Alexandru Lăscae au realizat în colaborare cu Casa de discuri Ottavo din Olanda prima serie de 5 CD cu lucrări simfonice și vocal-simfonice de George Enescu, conținând: Rapsodia Română nr.1 în la major, Suita nr.1 în do major și Suita nr. 3 Săteasca în re major (CD 1); Simfonia nr.3 în do major, Rapsodia română nr. 2 în re major (CD 2); Simfonia nr. 1 în mi bemol major și poemul simfonic Vox Maris, op. 31 (CD 3); Simfonia concertanta pentru violoncel și orchestră (solist: Goodfried Hoogeveen), Suita nr.2 în do major (CD 4); Simfonia no.2 în la major și Uvertura de concert în la major, op. 32 (CD 5).

În perioada iunie-iulie 1998, dirijorul Doru Morariu și Corul filarmonicii realizează înregistrarea extrem de valoroasă a Liturghiei Ortodoxe semnată Gavriil Musicescu, înregistrată în incinta Bisericii Banu din Iași.

În colaborare cu Orchestra simfonică ieșeană și cu dirijorul Camil Marinescu, soprana Elena Moșuc a realizat un CD pentru Arte Nova – BMG Entertainment, între anii 1999-2000, cu pagini din operele mozartiene, reprezentative pentru repertoriul și personalitatea sa artistică.

Corul Academic G. Musicescu, alături de dirijorul său permanent Doru Morariu au realizat în septembrie 2003 un CD intitulat Ave Maria, cu piese corale a cappella de compozitori români şi străini.

În mai 2003, o altă serie de înregistrări a avut loc sub bagheta dirijorului și compozitorului Sabin Păutza realizând prelucrări ale unor capodopere muzicale: Passacaglia și Fuga în do minor de J. S. Bach, Marea Fugă op. 133 de L. van Beethoven, Suita op. 10 de G. Enescu.

În ianuarie 2005, dirijorul Michele Santorsola și pianistul Paolo Vergari inițiază înregistrarea Concertelor pentru pian și orchestră de G. Fr. Malipiero, pentru Casa de discuri Phoenix Classics 2.

Datorită existentei celor două ansambluri artistice ale Filarmonicii ieșene – Orchestra simfonică și Corul Academic Gavriil Musicescu – a fost posibilă prezentarea unor lucrări din repertoriul vocal-simfonic și de operă: Simfonia a IX-a de Beethoven (prima audiție la 4 iunie 1954), Requiem-ul de Mozart (27 mai 1955), Oratoriul Anotimpurile de Haydn (26 aprilie 1957), Requiem-ul de Verdi (17 februarie 1961) sau Cantata Carmina burana de Carl Orff (19 ianuarie 1962). Acestor momente de referință li s-au adăugat numeroase alte prime audiții locale din genurile vocal-simfonic, simfonic și concertant, precum și nenumărate lucrări corale a cappella – capodopere românești și universale.

În prezent, disponibilitățile repertoriale ale artiștilor Filarmonicii din Iași sunt practic nelimitate: de la clasic la contemporan; simfonic, vocal-simfonic, opera, cameral; muzica cultă și de divertisment, jazz simfonic, muzică de film, menținând în permanență un nivel înalt a calității artistice și creând experiențe muzicale cu impact puternic asupra auditorilor. În 2009 se lansează proiectul Muzica pentru toți, ce cuprinde programe de mare popularitate susținute de Orchestra simfonică și de Corul academic G. Musicescu, la început în Parcul Copou, ulterior în complexul Palas Iași – în parc sau în mall.

La 22 iunie 2013, Filarmonica Moldova este invitată să concerteze în prima ediție a Festivalului Internațional al Educației, având un succes deosebit.

Între 11-13 noiembrie 2014 are loc prima ediție a Festivalului de Cvartet la Iași.

În cadrul unei ceremonii desfășurate în 25 martie 2015, la Castelul Peleș, Filarmonica de Stat Moldova Iași a fost decorată cu Ordinul Crucea Casei Regale a României, distincție conferită profesorului univ. dr. Bujor Prelipcean, directorul general al instituției, de Principesa Moștenitoare Margareta, în numele Majestății Sale, Regele Mihai I.

Înalta distincție a fost acordată pentru întreaga activitate concertistică și culturală desfășurată timp de peste șapte decenii pentru promovarea valorilor inestimabile ale culturii muzicale românești și păstrarea spiritului național în muzică, pentru promovarea muzicii culte în rândul tinerelor generații și pentru recunoașterea muzicii românești peste hotare.

The post Filarmonica „Moldova” Iași appeared first on Cultura in Iasi.

     Trei premii UNITER au fost acordate Teatrului Național Iași, în cadrul celei de-a 30-a ediții a Galei organizate la Palatul Culturii din Bistrița de către Uniunea Teatrală din România.

     Producția „Plugarul și Moartea” de Johannes von Tepl, dramatizarea și regia Silviu Purcărete, a primit premiul „Cel mai bun spectacol„, înmânat directorului Naționalului ieșean, Cristian Hadji-Culea, de către scenograful Dragoș Buhagiar, președinte UNITER.

    „Datorăm acest premiu unui uriaș om de teatru român, Silviu Purcărete, care și prin acest spectacol, pe care l-a făcut de curând la Iași, dovedește că poate fi mereu nou, dovedește că, necopiind pe nimeni, inventând lumi, creează noi orizonturi teatrale. E ceva minunat și o șansă pentru trupa noastră să lucreze cu el, să lucreze cu un mare artist, nu doar scenograf și artist plastic cum e Dragoș Buhagiar, cu Andrei Cozlac, pe care l-ați premiat mai devreme. E o mare bucurie să lucrăm cu noi regizori, unii sunt mereu aceiași, cum sunt Silviu Purcărete și Radu Afrim, oameni care au creat împreună cu noi această trupă excepțională de actori pe care îi are în acest moment Teatrul Național din Iași.” (Cristian Hadji-Culea, director general Teatrul Național Iași)

     Artistul vizual Andrei Cozlac a primit Premiul pentru video design-ul spectacolului „Plugarul și Moartea”.

  „Plugarul și Moartea”

Dramatizare și regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoș Buhagiar

Muzică originală: Vasile Șirli

Video design: Andrei Cozlac

Asistent regie: Radu Ghilaș

Asistent scenografie: Vladimir Iuganu

Filmări chroma: Alexandru Condurache

Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma: Constantin Dimitriu

Distribuție: Călin Chirilă și Diana Chirilă, Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu

        Premiul pentru cea mai bună scenografie a fost oferit artistului vizual Cosmin Florea pentru scenografia spectacolului „Trei piese triste”, după Maurice Maeterlinck, scenariul și regia Radu Afrim.

„Trei piese triste” după Maurice Maeterlinck

Scenariul și regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Coregrafia: Radu Alexandru

Aranjament muzical, pregătire muzicală: Diana Roman

Asistent regie: Antonia Mihăilescu

Distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Emil Coșeru, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Diana Roman, Livia Iorga, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Mălina Lazăr, Georgiana Zmău

The post Gala UNITER – Editia a XXX-a 4 iulie 2022 appeared first on Cultura in Iasi.

Din când în când, pentru a fi convingători, cei care se ocupă de psihisme relatează cazuri avute sub ochii, urechile, nasul personal. Să nu-mi spună nimeni că pacientul – numit „client” în sistemul american, ceea ce e cât se poate de cinstit – este la fel de inodor ca banii viraţi pentru prestaţii. Asta voi face şi eu pentru a vă vorbi despre o maladie din lumea cărţarilor, mai răspândită decât se crede. Pacientul meu vine din când în când pentru a amortiza şocurile post-traumatice provocate de cărţile de memorii.

Totul începe cu un vis…

Instalat în divanul standard (ISO 4125, norma europeană, versiune omologată pentru zona centrală şi europeană) pacientul vorbeşte.

Se făcea că aşteptam plecarea unui tren ultra-matinal, instalat fiind într-un compartiment potrivit pentru congelarea produselor alimentare. Deodată am tresărit auzind gălăgia provocată de un grup de tineri. Păreau a fi ajuns în gara „Iaşi-Nord” după o noapte agitată, animată de spiritul bahic (ca să nu spun că unii erau complet euforizaţi de aburii alcoolului) şi scandau, în dreptul ferestrelor unui vagon al trenului de vis-à-vis „Ionele nu uita/C-ai plecat din Dacia”. Nu prea înţelegeam despre ce este vorba, am aflat de la un vecin de gheţărie că vesela companie conducea la tren un „recrut” – stagiul militar era încă obligatoriu pentru cei care nu obţinuseră scutire/reformare din diverse raţiuni, pe diverse căi medicale.

Pentru o fracţiune de secundă, mi-l închipuisem pe „dacul Ionel” condus la marginea „davei” sale de colegii din sat, urmând ca de acolo să plece, în cadrul unei legiuni romane, pentru a-i zdrobi pe barbarii de la marginea Imperiului. Când Gloria (antumă sau postumă, zeii urmau să hotărască) avea să-l atingă cu aripa sa inefabilă, el nu trebuia să uite de unde a plecat. Aburii de la gura interlocutorului m-au adus la realitate: cel astfel îndemnat la neuitarea baştinii era însoţit de gaşca din cartierul de blocuri numit Dacia, construit pentru colonii rurali veniţi să mărească platforma industrială a „muncipiului” (titlu recent acordat aglomerării de locuinţe dintre „cele şapte coline”, cu Repedea zece, care mi le-ntrece).

L-am oprit din ritmul debordant al relatării, punând la punct unele detalii, astfel încât să aduc lucrurile la justa lor valoare.

Erai totuşi conştient că „Provincia” lor nu era mai bine înfiptă în istoria malurilor Bahluiului decât propria lor biografie.

Da, însă jocurile de pe casa scărilor, sticlele de cola sau de bere (uneori devenite strong prin boostarea cu alcool), toate experienţele (bune sau rele pentru adulţi, inalienabile pentru ei, descendenţi ai „generaţiei în blugi”, pentru că le trăiseră împreună în zorii trandafirii de după 89) creaseră o mahala autentică, de la care te puteai revendica, aşa cum, în diverse perioade ale istoriei recente, somităţile intelighenţei interbelice, apoi „democrat-populare” şi evident „socialist-naţionale” afişaseră rădăcinile rurale. Dar după două generaţii, pentru a nu se lăsa submerjaţi de talazurile rusticităţii pompate de şcolile profesionale, mahalaua tradiţională (habitat orizontal, heteroclit din punct de vedere arhitectonic, cu tendinţe urbanistice de neînţeles pentru specialişti) sau neo-mahalaua (concepută arhitectonic pe planşetă, construită mental prin jocul necontrolat al întâlnirilor dintre „blocatari”, unii cu locuinţe „de la stat”, o bună parte „proprietari” epuizându-se cu plata ratelor), deveneau ceea ce jargonul culturnicilor post-ideologici numesc „repere identitare”.

Cunoscusem fenomenul prin anii 70-80 într-o urbe dunăreană, a cărei imagine, asociată de secole cu fluviul şi portul, fusese spulberată de talazul oţelului şi devenită „nava amiral a siderurgiei româneşti”. Locuitorii rămăşiţelor din vechile mahalale cu aspect negustoresc priveau cu oareşce condescendenţă la cei din primele „cvartale” proletaro-nomenclaturiste şi – solidari cu aceştia – nutreau un profund dispreţ faţă de neciopliţii din cartierele de dincolo de cimitir, zona Aeroport, divizat în nişte „Micro” (subcartiere ridicate prin adiţionarea de „ansambluri urbanistice”). Legendele colportate de colegii de cancelarie de la grupul şcolar unde lucram (majoritatea locuind în zone din primele categorii menţionate) vorbeau de bande violente care ar fi pus stăpânire pe „aripa neagră” a Aeroportului, compusă din blocuri cu confort redus, îngrămădite între ele şi în care fuseseră adusă în masă populaţia eterogenă a mahalalei Bădălan, demolată în vederea extinderii unui „obiectiv” industrial sau portuar servind siderurgia. Găştile localnicilor îi agresau pe căminiştii din liceele industriale (reprezentând numeric populaţia unui sat), care – pentru a se apăra – formau alte găşti, pornind de la comuna de origine, aflate în rivalitate şi ajungând uneori la conflicte ale căror urmări erau vizibile la dispensarul şcolii de apartenenţă a fiecărui beligerant.

Atunci ce a declanşat revenirea visului?

De când nu mai duc viaţa de nomad al „vieţii academice”, evadez din când în când pe alte meleaguri, nevorbitoare de limbă română, deci nepurtătoare de paramnezii². Merg însă mereu (adictiv, ar zice psihologii de şcoală nouă) în mahalaua virtuală. Cel mai adesea prin tuşeul aducător de chipuri, clipuri şi palavre de pe bulevardul Facebook. Aşa am aflat că amicii (unii vituali, alţii virtuozi) din clanul scriptorian se pregătesc pentru „lansarea” unui volum în care se vorbeşte despre o mahala. Fizic, aceasta a dispărut în urma „sistematizării urbane”: doar câteva clădiri, traseul unor străzi şi nişte nume ne duc cu gândul la „Păcurari”.

Ai avut legături cu acel spaţiu în copilărie, cumva?

Am trăit acolo pe la începuturile „timpurilor noi”, tocmai apăruseră blocurile sovietoide cu camere înalte, aşezate de-a lungul şoselei principale imediat după Fundaţie şi căţărându-se pe coasta din dreapta până în apropierea „Sorbonicăi”. E vorba de Institutul Pedagogic de trei ani în acele vremuri, reşedinţa Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în zilele noastre. În fragmentele de copilărie petrecute acolo (întrerupte de un exil profesional matern de aproape trei ani), văzusem „live” (şi chiar participasem uneori la) activitatea de producere a materialului de construcţie tradiţional, „chirpicii”, al cărui nume amintea de arhitectonica turcească: malul Bahluiului devenea o „secţie de producţie” (probabil neautorizată) în care amestecul de lut, paie și băligar era introdus în forme pentru a fi uscat la soare, protejat (nu-mi mai aduc cum, foliile de plastic nu erau cunoscute pentru masele muncitoare) de ploile uneori violente din lunile de vară, pentru a fi folosite la ridicarea unor case – mai ales în zona Canta, destinate demolării de aceleaşi autorităţi care atribuiseră terenuri şi dăduseră permise de construcţie. În camera închiriată pe amintita stradă într-o curte aflată «côté Bahlui» era folosită, alături de combustibilul repartizat prin cartelă (o cantitate infimă de lemne, una ceva mai mare, dar neîndestulătoare de cărbune de calitate inferioară, generator de dioxid de sulf când tirajul sobelor era insuficient), alternativa gratuită şi ecologică (dar greu de găsit din cauza concurenţei dintre culegătorii printre care mă număram), al cărui miros la ardere amintea de rumegatul blândelor furnizoare de lapte aduse la păscut pe malul Bahluiului.

În primăvara anului 1959, revenit în „oraşul natal”, am descoperit utilitatea turlelor de biserici: în perimetrul circumscris de şoseaua mare (de unde privirea era atrasă de dealul Copoului) şi strada cu nume muzical (din care străduţele şiroiau spre Bahlui), te puteai orienta în funcţie de forma şi poziţia lor faţă de axele de circulaţie şi sensul de deplasare al tramvaielor. tot atunci am avut şi revelaţia utilităţii gardurilor înalte, din lemn, prin care nu puteai zări ce se întâmplă în curţile gospodarilor. Deasupra lor se înălţa figura colegilor din clasa în care nu fusesem încă înscris (încurcături birocratice ale vremii) şi unde aveam să termin al doilea pas al şcolii primare. Părinţii câtorva fuseseră convinşi de insistenta bunică personală să-mi împrumute pentru o oră-două „maculatoarele”, ca să fiu „la zi”. Şi astfel capul blond cu ochi albaştri al unei domnişoare din lumea bună a cartierului sau ţeasta castanie a unui coleg de promoţie se ivea pentru a schimba câteva vorbe, iar mâna dreaptă îmi transmitea obiectul nu tocmai dorit de mine, dar a cărui lectură era urmărită cu străşnicie de bunica. După terminarea operaţiunii, bătând în poartă, se întâmpla să apară un adult ce recupera caietul la nivelul porţii, făcând să dispară farmecul comunicării pe verticală.

E tot ce ţi-a rămas din acel moment?

Figurile fixate în memoria de scurtă durată prin comunicarea de la înălţimea gardurilor s-au dovedit insipide în scurtul interval când ne-am întâlnit în clasă. La fel şi atmosfera cartierului, speram să regăsesc ceva din ea, după şase decenii, aşa că am pornit cu entuziam la lectura cărţii doctorului Victor Bejan (Trecător prin două lumi, Editura Junimea, 2018). Îmi venise chiar ideea că aş putea găsi, între paginile ei, fragmente din chipurile de dincolo de gard: autorul avea şase ani în vremurile de care vorbesc. L-aş fi putut întâlni printre „ţâncii” cartierului ieşind pe poarta unei locuinţe care, dacă aş fi avut reperele culturale, ar fi însemnat pentru mine un Taj-Mahal, palat inaccesibil. În lipsa lor, era un simplu gard, peste care puteai afla noutăţi despre ce se întâmplă într-o clasă.

Dacă înţeleg bine, sperai să-ţi reîncarci memoria copilăriei pornind de la memoriile unui fost locuitor al mahalalei, un aborigen, nu un trăitor temporar, plecat apoi în mahalaua „Ţesăturii”.

Cam aşa ceva. Citind-o, am înţeles că pornisem pe o cale greşită: el trăise acolo o parte a copilăriei, migrând spre Copou, trecea astfel de la scăldatul în Bahlui la piscina din curtea noii case (Trecător…, 127-128). Perspectiva lui nu se suprapune cu a celor rămaşi acolo până la mutarea în blocuri. El îşi aminteşte de un cartier „cu mulţi copii de diferite temperamente, etnii şi poziţii sociale”, în care, între băieţi, „frecvent ne luam la harţă”, dar „lucrul sănătos era că nu se ţinea supărare, întotdeauna despărţindu-ne prieteni şi fraţi, ajutându-ne reciproc şi împărţind tot ce aveam între noi”.

Ce te irită aici?

N-aş putea spune ce…Poate sentimentul că unii erau mai egali decât alţii. Îndoiala că, atunci când, în urma unei „harţe” terminate cu zgârieturi între fiul de doctor şi cel de meseriaş, cei doi aveau tratamente comparabile. Ca „prof”, la mulţi ani după experienţa gardurilor, ştiu că odrasla proletară risca, în asemenea cazuri, o bătaie „soră cu moartea”, care-l vindeca de confruntări cu fiii de notabili. Nici colegii dascăli nu-i priveau cu aceiaşi ochi pe cei doi: primul era „fiul lui…” (care evident, putea greşi, e omeneşte), al doilea…Bănuiala că, fiind vorba de o carte adresată urmaşilor (în cazul dat, în mod explicit fiul autorului), memoria memorialistului refulează o parte din fapte, sublimând amintirile în virtutea modelării. Nu avea de unde să ştie cât/cum/în ce situaţii copiii (ulterior adolescenţii) din alte etnii, de altă „extracţie socială” (cum spun pe şleau francezii) erau (se simţeau) trăitori în aceeaşi mahala. Putea cel mult constata că ochiul celui care-l „caftise” cu o zi înainte (pentru a grăi în mahalageză) era mai vânăt a doua zi (genitorul luase măsuri). Aflase că, dacă întrece limita „pârând” la şcoală un agresor, trebuia să circule în zonă doar însoţit: „grupurile informale” (termen din pedagoleză pentru „găşti”) interveneau ca factor de „corecţie” sui generis.

Amintirile celui care „trece printre cele două lumi” sunt asemenea informaţiilor înregistrate pe un suport din alte vremuri: în epoca memoriei electronice, e imposibil să asculţi muzica de pe discurile de vinil, de pe banda magnetică, uneori chiar şi de pe DVD sau CD: îţi trebuie un aparat special, un specialist care să realizeze convertirea sunetului/imaginii, timp pentru a resitua conţinutul în context. În lipsa lor intervine aproximarea, reconstrucţia pe baza a ceea ce (fie şi inconştient) ştii că se cuvine a fi împărtăşit. Rămân cu impresia că ambele lumi sunt paralele cu altele (posibile şi nu numai) în care au trăit păcureştenii, colegii de generaţie. Aş diagnostica o paramnezie retro, virală pentru o parte din cititori.

Aici am oprit şedinţa (aveam alţi clienţi nu tocmai pacienţi în program). Pe de altă parte, am simţit că intrasem pe un teren periculos: cel pe care-l ascultam îmi preluase vocabularul şi trebuia să-l determin să iasă din transa jargonofazică. I-am recomandat să privească cu mai mare atenţie întâmplările, să nu le mai citească prin prisma prejudecăţilor de clasă. Când a revenit (trecuseră două zile), a început să vorbească de la uşă, neaşteptând luarea poziţiei analitice standard. Venise chiar cu notiţe de care nu l-am putut despărţi.

Doctore, să ştii că ai avut dreptate, starea confuză în care intrasem după lectura primei părţi era cauzată de faptul că nu privisem atent la carte. Cheia de lectură este pe cele două coperte: cartea este scrisă de un domn cu „papillon” pozând lângă o statuetă aşezată pe un soclu (la poarta de intrare) şi respectiv într-un salon cu şemineu (parta de ieşire), alături de obiecte care impun un anume stil. După ce am intrat în codul asamblării obiectelor (desprins din învăţăturile doamnei profesoare Carpov), am înţeles condescendenţa cu care-i tratează pe băieţii de cartier: lustragiii (adolescenţi „mai bruneţi”, vezi pagina 65, 221), „fanţii de Păcurari”, faţă de tinerii destinaţi unor strălucite cariere de sportivi de performanţă (ca variantă a muncii în uzină). Cu ei te poţi juca în copilărie, nu-ţi mai aduci aminte de niciunul după ce au trecut cincizeci de ani.

Ce nu înţeleg totuşi, după ce am intrat mental în acel decorum, este fascinaţia pentru Cenaclul Flacăra, „forma de rezistenţă prin artă a publicului larg, mai ales cel tânăr”, „mişcare, cea mai importantă din ţară, pentru promovarea muzicii şi poeziei de bună calitate” (uită-te atent la pag. 162-163, îmi spune după ce a citit apăsat ultimele cuvinte).

Să consacri o pagină şi jumătate unei laudatio a lui AP şi să nu găseşti un rând despre rostirea în scenă a marilor actori de la Iaşi sau a celor veniţi în turneu, despre vocile auzite la operă, despre un concert din sutele organizate de-a lungul deceniilor în capela Institutului Notre Dame de Sion…

Pendula de pe marginea şemineului a sunat graţios, şedinţa se terminase. Nu a mai venit la următoarea şedinţă, mi-a transmis, printr-un e-mail, că aflase toate răspunsurile stând de vorbă cu Ioan Holban.

*Dr A Kulakov este specialist în psihonautică media. A colaborat (sub nume propriu sau sub pseudonimul de stare civilă) la revistele „Kitej-Grad”, „Znak”, „Convorbiri literare” și „Cronica Veche”.

1. Autorul îşi cere scuze că în primul număr al seriei nu a menţionat sursa motto-ului – în speţă Internetul, mai precis postarea unei foste studente. De astă dată, sursa e o persoană apropiată, dispărută demult.

2. Tulburare de memorie constând din reproducerea unor situații false, spune DEX-online. Dar psihonaviganţii timpurilor noi ştiu că situaţia e adesea complexă.

Cititorii sunt invitaţi să citească pe cont propriu cartea doctorului Victor Bejan, Trecător prin două lumi, Editura „Junimea”, 2018

The post Dr A Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 2 Paramnezii retro(virale) sau Sentimentul ieşean al (Taj)mahalalei appeared first on Cultura in Iasi.

Nr. 1 „Sindromul Corina Ozon”

Matematica îţi va salva viaţa dacă
eviţi trei accidente geometrice:
cercurile vicioase, triunghiurile
amoroase, capetele pătrate

GEOMETRIA REPUTAŢIEI

Ce subiect poate fi mai potrivit, în intervalul dintre Valentine’s Day¹ şi Dragobete² decât să ne aplecăm asupra dezordinii amoroase apărute pe piaţa cărţii. De aproape cinci ani, piaţa lecturii e tulburată de apariţia unor OTN (Obiecte Textuale Neidentificate), lansate de o editură cu nume bizar (Herg Benet), navă-corsar tulburând apele scriitorimii şi ale altor „cărţari” (comentatori, culturnici instituţionali). Cea mai turbulentă torpilă a bastimentului (generând frisoane pentru Etablishment-ul bunului simţ, al bunului simţ şi în genere a tot ceea ce este bun şi valoros) poartă un nume feminin: Corina Ozon. Ea pare a fi declanşat, prin seria „Amanţilor” (cinci volume) un adevărat ciclon, care – după unii – ar pune în pericol însăşi Literatura Naţională.

Să ascultăm vocea plină de indignare a unei educatoare a gustului public:

Sa devenim atat de jalnic-bovaristi si sa traim cu amantii Corinei Ozon, asta ma deprima rau. Am sperat ca Romania nu va uita poeziile, baladele, romanele care au facut-o celebra in lume prin anii ’80. M-am inselat si, profesoara de literatura romana din mine sufera. Sa va traiasca amantii, dragi femei din Romania!

Am păstrat forma postării (fără diacritice) pentru a arăta că vajnica apărătoare a Literelor Naţionale porneşte cu stângul: respectul faţă de cititorul român (chiar şi în spaţiul comunicării prin ecran, cu taste cau touch) începe prin folosirea completă şi corectă a alfabetului. Elevii, părinţii lor, ajung să creadă (citind astfel de reacţii) că a tastavragi folosind setul cel mai comod de semne (cel din limba engleză) este o formă legitimă de exprimare. Se încurajează astfel semi-alfabetizarea, care-i duce pe tineri să scrie fără diacritice chiar şi atunci când folosesc instrumentele tradiţionale, acelea care lasă urme pe hârtie. Între 2000 şi 2005 am întâlnit, citind „eseuri” ale unor studenţi în Relaţii Publice, proporţii îngrijorătoare de reducere a componentelor alfabetului românesc.

Dar textul este simptomatic şi prin alt aspect: hiperbolizarea imaginii culturii naţionale pe plan mondial. Dacă stai să-i dai crezare profesoarei, succesele de stimă ale unei serii de poeţi (respectabili dar cunoscuţi în altă parte doar de confraţi), ale unor romacieri (traduşi în cadrul unor programe de promovare reciprocă, în special între ţările din Est în anii 80) sau ale antologiilor de folclor (circulând în mediile academice, citate la reuniuni ştiinţifice) ar fi fost la fel de cunoscute precum faptele lui Hagi, Nadia şi Ceauşescu. Argument neconvingător pentru tinerii puşi să asimileze – la „evaluările naţionale – autori care, pentru ei, în lumea comunicării rapide şi emoţionale semi-standardizate (vezi invazia de „emoticons”, vehicularea de imagini produse instant şi difuzate imediat) – nu mai înseamnă nimic. „Fierăria lui Iocan” a fost înlocuită de talk-shaw (specie ignară a dezbaterii publice la noi). Sau, dincolo de spaţiul controlat de trusturile de presă, de aşa-numitul Forum online, înlocuit la rându-i de grupurile şi paginile de pe reţelele sociale (dominate la noi de FB).

*

Corina Ozon a pătruns astfel în lumea autorilor de proză. Nu-i voi prezenta istoria, o fac cu prisosinţă „fanii” ei, mai ales trăitorii de limbă română de pe alte meleaguri, al căror dor de ţară nu se potoleşte prin recitirea textelor producătoare de stres post-traumatic la sfârşitul clasei a VIII-a sau după „bac”. Cei care-şi regăseau sensibilitatea nu în Eminescu ci în Eminem (repetent de trei ori în clasa a IX-a), cele care se identificau mai uşor cu Madonna decât cu Otilia lui Călinescu.

Reputaţia ei s-a construit prin jonglarea pe mai multe planuri: mediul comunicării virtuale, cel al difuzării cărţilor (exemplare vândute) şi contactul direct cu publicul. Pentru a-i înţelege parcursul, voi folosi Sextantul Comunicării Publice, conceput de mine. Şi asta deoarece acest instrument virtual (având virtuţi de diagnoză incontestabile) convine înţelegerii matematice a sindromului Ozon: 1. se compune dintr-un ector de cerc + cercurile sistemului optic; 2. generează tringhiuri; 3. în reprezentarea localizării se ajunge la pătrate. Cu ajutorul lui, am ajuns la următorul diagnostic.

Corina Ozon se complace în accidentele geometrice (atunci când nu e direct responsabilă, generându-le). Să le luăm pe rând.

CERCUL

Relaţiile cu cititorii capătă forma unui cerc vicios, în baza unui principiu enunţat de un personaj din teatrul absurd:

Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios!

Nu întâmplător, într-un Top 100, Zilele amanţilor se afla pe locul 5 în 2014, după „Adulter” (Paulo Coelho) şi „Cincizeci de vicii ale lui Grey”

Întâlnirile cu publicul (care pot duce fie la lărgirea cercului, fie la crearea de noi cercuri (după modelul pietrei aruncate în apă) intră în această strategie a mângâierii, a cărei analiză s-ar putea finaliza atunci când Trigonopsihia va rezolva CVADATURA CERCULUI VICIOS

Până atunci, „cercul vicios” întră în sfera figurativului:

Şarpele care-şi mânâncă propria coadă (timpul Autoarei este consumat de cererea publicului de a continua seria „Amanţilor”, cerere generată şi de Promotoarea cărţilor)

Figura lui Nastratin Hogea dintr-un poem al lui Ion Barbu

Pic lîngă pic, smalț negru, pe barba Lui slei
Un sînge scurt, ca două mustăți adăugite,
Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite
Albiră dinții-n pulpă intrați ca un inel.
Sfînt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.

TRIUNGHIUL

Cercul vicios este generat de rotirea unui triunghi, figură cultivată cu obstinaţie de Corina Ozon, după cum am desprins din discuţii/interviuri

Femeia-Autoarea-PR-ista (interviu în „Gazeta Românească” Italia, interlocutor Gina Bradea)

PR-JURNALIST-POVESTITOARE
DOCUMENTARE-FICŢIUNE-COMUNICARE (PROFESIONALĂ)
BIOGRAFIE-EXPERIENŢĂ JURNALISTICĂ-FICŢIUNE

În spatele lor se află o formulare obsesivă, preluată în toate campaniile de promovare: „Timişorească adoptată cu dragoste de Bucureşti” – trimiţându-ne la relaţia parentală şi pe care, parafreudizând, o putem reprezenta triunghiular, Corina fiind în relaţie cu:

Tatăl Temeszvaros (cu Bega lui, numită şi Begheu , cel puţin de maghiarofoni)

Tatăl Bucureşti, descendent al păstorului Bucur, însoţit cu Dâmboviţa

Rădăcina relaţiilor triunghiulare se află însă în lexicul limbii române, unde Iubirea, Dragostea şi Amorul intră în relaţii complicate pentru definirea câmpului de bătălie a sensurilor numit Eros. Putem exemplifica prin două simptome ale „culturii populare”.

„Dragoste chioară şi amor ghebos” – piesă a lui Creangă, pe care teatrele nu prea au pus-o în scenă;

Un fragment de şlagăr din perioada moralei socialiste

Pentru mine, pentru tine/Pentru cine ştie cine/Visele vor fi/Spulberate într-o zi/De-o iubire ireală sau de-o dragoste banală/Cine poate şti (versuri: Mihai Constatinescu)

Prevalându-se de competenţe (nu tocmai licite) de hacker (de minţi şi sentimente),.Corina Ozon oscilează între surfing şi plonjare în imaginarul construit de cele trei cuvinte, dintre care două sunt de origine slavă (unul mai apropiat ca sonoritate de rusă, celălalt consunând cu idiomuri sud-dunărene), ambele feminine, în timp ce latinescul Amor e masculin doar în idiomul lui Ovidiu şi ambigen (de nu cumva transgen/transsexual) în română (mascul la singular, feminizând la plural).

2. TRANSGRESIUNI

Prima, cea mai frecvent remarcată, este cea a ordinii Literelor („gen al discursului”).

Principalul reproş este că romanele sale nu aparţin literaturii, deci Corina n-ar fi „scriitoare”. Ea evită elegant angajarea în dispută,refugiindu-se în denumirea generică de Autoare (vezi interviul cu Gina Bradea):«Ştii, tocmai asta e problema. Eu nu mă consider un scriitor. Cred că termenul de“autor” îmi convine. Sunt un autor debutant”.

Tehnică aplicată şi când apare întrebarea legată de aspectul autobiografic al primei cărţi: «Cartea este 100% reală prin faptul că absolut toate întâmplările sunt auzite şi trăite. Pot spune într-un fel că este autobiografică, fiind implicată în crearea acestui puzzle de poveşti.» (discuţie cu Gina Bradea).

În discuţia cu Nuţa Istrate Gangan (Statele UNITE) schimbul de replici este frontal:

NIG: Multe femei au, sau au avut, statutul sau stigmatul de amantă. Şi mai toate, că recunoaştem sau
nu, am trecut razant pe lângă acest statut. Ai fost întrebată dacă ,,ai fost cândva, cumva, amantă?,,
CO: Desigur, este prima întrebare care mi se pune. Cu referire la cărți, dacă este autobiografică, măcar pe alocuri.

O curiozitate „malsaine” mergând până la capăt în spaţiul virtual :

De ce este Corina Ozon experta in relatiile dintre amanti? A avut asa multi? caci refuz sa cred ca a studiat la vreo facultate “psihologia amantului”.

Perspectivă falsă: nu trebuie obligatoriu să studiezi la facultate o disciplină pentru a deveni expert în ceva. Poţi să întemeiezi un domeniu al cunoaşterii şi – de ce nu – să construieşti ficţional chiar obiectul studiat. Ca psihonaut, lansez ipoteza că avem de-a face cu o nouă praxiteorie (Amantologia) desprinsă iniţial din câmpul literar, întâlnită de jurnalista şi relaţionista Corina Ozon, care-i conturează câmpul în imaginarul colectiv. Cele cinci volume ale tratatului sunt condensate şi sublimate în prima carte apărută la altă editură decât Herg Benet (Despre iubire cu instrucţiuni de folosire). Pentru a duce până la capăt delirul expertizei, voi postula că această ştiinţă se bazează pe ceea ce (parafrazândul pe Cioran, care-şi imagina o Cardiosofie) am numi Sexosofie, introducând în câmpul practicii două discipline: Sexotronica şi Nimfomatica.

*

Subsumat primului este transgresiunea lingvistică (erecţii masculine în vocabular), în care raportul cu cititorii a cunoscut mutaţii spectaculoase:

Să știi că mulți dintre cei care s-au crucit la primele pagini acum îmi sunt fani declarați. Într-adevăr, limbajul este șocant, pentru cei care nu au mai citit genul acesta de literatură. Și mai știu că este ciudat, însă, negru pe alb, cuvintele biciuiesc. În comunicarea orală, știi cum se spune, verba volant. Înjuri, ți se răspunde, e eliberarea. În scris, cuvintele rămân închise acolo. Și, de câte ori deschizi cartea, ele te ș?chiuiesc pe obraz. Cine mi-a citit cărțile chiar a avut curaj.

În fapt, conform convenţiilor rostirii, transgresiunea e chiar una de gen, parţial asumată de Corina Ozon, când – întrebată fiind ce ar face dacă ar fi pusă în situaţia soţiei sau a amantei, replică „Dar de ce nu mă întrebi ce aş face în locul lui Mircea?”. Ca observator al limbajului feminin, am constatat că – încă din anii 80 – există o predilecţie a tinerelor de a adapta marcaje masculine, adresându-se între ele cu BĂ. Când le-am întrebat pe studentele de la Litere (prin anii 90) de ce se în-masculează astfel, uuna ditre ele (devenită hispanistă) mi-a răspuns că adresarea cu „fă” este „ţărănească”. Cu alte cuvinte, adresarea tip „băieţi de băieţi” (de cartier) i se părea mai urbană (deci preferabilă) celei specifice genului la sate, unde „fă” nu este nici vulgar, nici dispreţuitor.

În Italia deceniilor 7-8, emanciparea feminină era marcată, ne spune o specialistă în „parlers féminins” de transgresarea normelor de gen : me ne frego, mene fotto, me ne sbatto il cazzo. Prin « afirmarea unei sexualităţi active » se realiza reprezentarea independenţei, a superiorităţii – susţine lingvista italiană (PM, PF : 70-71). Iar când un personaj din Amanţii spune « ce pu… mea », merge pe urma fetelor de la şcolile profesionale din anii 80, într-un regim politic bazat (declarativ) pe egalitatea sexelor.

TOTUŞI CITIREA…

Mi se pare cel mai clar semn de ipocrizie din partea criticilor să se ia de cuvinte obscene (fapt care, în paranteză fie spus, denotă la nivel psihologic și psihiatric și o inadecvare proprie). Ca să păstrezi autenticitatea personajelor, ești obligat ca scriitor să le păstrezi limbajul. Că poate este un limbaj care are cuvinte obscene, iar ție, ca cititor, asta nu îți convine, te deranjează, nu duce automat la faptul că ești obligat să și citești cartea și să îți impui părerea ta și altor cititori. – susţine Alexandru Voicescu. El este creatorul editurii cu nume aproape „suprarealist”. şi se exprimă astfel într-un interviu publicat acum trei ani pe un blog (tipadelasocio). El este principalul responsabil al trecerii Amanţilor din spaţiul virtual (un blog, un cont FB) în librării, în fenomen social.

„Am fost obligaţi să fim o editură de gherilă”(interviu cu Stelian Ţurlea). Reţeta lui:

Publicăm exlusiv autori români contemporani. Comunicăm cât mai direct cu cititorii, mergem acolo unde sunt ei zi de zi, pe rețelele de socializare, la întâlnirile cu autorii, în cluburi, în birourile corporațiilor, la concertele la modă și cele underground.

Noi alegem cu grijă manuscrisele, așa încât să nu plictisească la lectură, să fie actuale și să răspundă unei nevoi reale de lectură. Să abordeze teme de interes, puternice, cu impact imediat.

Corina Ozon este editată în acest context interactiv, fapt care explică prelungirea vieţii de cuvinte a Amanţilor dincolo de ceea ce spera/dorea/voia. Ceea ce scrie corespunde unui set de cerinţe: Contează să fie /…/ coerent, interesant, publicabil și marketabil.

*

Schimbarea de direcţie schiţată prin publicarea romanului Codul lui Zoran e simptomatică. Modificarea profilului se face prin revalorizarea noţiunii de aventură. Povestea iese din zona alcovului şi trece spre intrigă poliţistă. Interviul acordat televiziunii Apollonia din Iaşi, după întâlnirea cu publicul (Casa Cărţii, 17 ianuarie 2019) o arată dornică de a intra pe terenul tradiţional al romanescului. E bântuită fiind de figura Celui mai iubit dintre romancieri. Adică exact de tipul de scriitură detestat de cititorii tineri, al căror program de morometizare (inclusiv prin supralicitarea publicitară a filmului în reţelele de supermarket) a eşuat lamentabil.

Deocamdată, ea încearcă marea cu degetul. Încearcă să combine frazarea alertă (specifică mediului online, de la situri „serioase” la web-mahalaua reţelelor sociale) cu lansarea de „harpoane” menite a agăţa alt public decât secta amantofililor. Corina Ozon practică atacarea valului aşteptării publicului (elemente şoc, întoarceri de situaţie) în care „realismul” se află dincolo de pragul vizibil şi dincoace de lizibil.

Aflaţi la pragul de jos al existenţei fizice şi sociale (homeless) Barbu şi Zaharia se trezesc implicaţi în fapte care ar putea împiedica dominaţia răului la nivel global, transfrontalier. Scenele pe care pudicii le-ar numi stuprarealiste (dacă ar cunoaşte vocabularul lui Luca Piţu) sunt reduse la una (29-30, împreunarea cu Vişinica). Nivelul de duritate abia dacă depăşeşte intensitatea celei din Răscoala pe care – băieţi fiind – şi-o recomandau adolescenţii în anii socialismului, când se studia realismul iar brutalitatea ţăranului era justificată, în comentarii (când scena nu era gomată) prin opresiunea seculară a moşierimii.

Revenind la geometrie, constat că Triunghiul operează pentru a reconfigura situaţiile. El este matricea psihotropică a conflictelor şi alianţelor. Iată cum arată prinicipalele manifestări.

Barbu-Zaharia-Restul Lumii – în care ologul îl manipulează pe valid pentru a înfăptui ceea ce el nu mai e în stare (continuerea luptei lui Zoran);

Barbu-amintirea soţiei-Vişinica (în planul împreunării trupeşti, prin forţa de contrast), Barbu-Vişinica-Marta (posesiune trupească-dragoste suavă);

Zoran-Doina-Marta – ca element accesoriu în sfârşitul vieţii justiţiarului.

Conflictul Soţie-Amantă apare în limite decente (prima suportă greu despărţirea posibilă, a doua o consideră pe nevastă direct responsabilă de asasinarea bărbatului iubit).

Codul despre care e vorba, până la urmă, este neaşteptat de simplu (nu-i voi dezvălui rostul practic). Sintagma care compune titlul poveştii ne poate trimite la Codul lui Da Vinci , cu încurcatele iţe simbolice şi reconstrucţia fantasmatică a istoriei Bisericii creştine occidentale. Restul ne aminteşte de seriile de „mistere” (ale Parisului, Londrei, Bucureştilor) apărute în foileton în veacul lui Balzac. În porţii mici, în gazete, pentru a „fideliza” o serie de cititori. Autorul cel mai cunoscut al epocii (Eugène Sue) a fost modelul unui rus. Numele lui: Dostoievski.

*

Autoarea îşi pune personajele să planeze în lumea simbolurilor dar în limitele simţului comun: reperele accesibile unui fost inginer şi ale unui pictor ratat în urma tragediei de cuplu. De fapt, în roman ne întâlnim cu intersectarea unei serii de coduri care dau sens vieţii personajelor:

Codul de etică al oamenilor străzii – dincolo de lupta pentru supravieţuire, întrupat în relaţia dintre Barbu-Zaharia-Restul Lumii;

Codul etic al lui Zoran – prin raportare la lumea în care trăieşte, la deriva organizaţiei justiţiare create de el.

Toate se sprijină pe o serie de sub-coduri desprinse din imaginarul contemporan. De la codul bunelor maniere şi cel vestimentar (cu care se confruntă Barbu la evenimentul care-i va schimba viaţa) la cel al convieţuirii sociale. Domeniu unde un act banal (depunerea gunoaielor) îi permite construirea unei table a manierelor în lumea cartierelor de locuinţe. Pasajul care concentrează această reprezentare multiplă a noţiunii se află aproape de mijlocul cărţii: Fiecare stradă păstra poveştile ei lugubre, despre apariţii misterioase sau înfricoşătoare, legende despre coduri şi reguli ce nu trebuie încălcate, pentru a nu supăra spiritele (pag. 105). O intuiţie a retribalizării lumii, indusă de mediul urban, asupra căreia instituţiile nu au control.

În spaţiile dintre acestea este omniprezent codul osmic, cel al diversităţii olfactive, prin care se definesc personaje, relaţii, lumi care se intersectează. De la acesta porneşte şi perceperea autonomiei sinelui. Unijambistul Zaharia, care-l împinge pe Barbu la îmbrăcarea unui costum şi al unui rol dincolo de limitele admise de bunul simţ are o frază memorabilă:

„Vezi, de-aia nu putem fi liberi, ne înmoaie doar un miros de mâncare” (pag. 105).

* Dr A Kulakov este specialist în psihonautică media. A colaborat (sub nume propriu sau sub pseudonimul de stare civilă) la revistele „Kitej-Grad”, „Znak”, „Convorbiri literare” și „Cronica Veche”.

1. Sărbătoarea amorezilor, importată după 1990, declanşând tornade ale marketingului şi boicotul/protestele apărătorilor etnicismului.
2 Cupidon oltenesc ridicat ca stavilă împotriva invaziei culturii anglo-saxone în spaţiul carpato-dunărean.

The post Dr. A. Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 1 „Sindromul Corina Ozon” appeared first on Cultura in Iasi.

Lungmetrajul „The Shape of Water”, de Guillermo del Toro, a fost, cu patru trofee, marele câştigător la cea de-a 90-a ediţie a galei Academiei de film americane, care a avut loc în martie 2018. Producţia, care obţinuse cele mai multe nominalizări, 13, a primit premiile pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună coloană sonoră şi cea mai bună regie artistică.

Prezentăm în continuare lista completă a nominalizărilor la cea de-a 91-a ediţie a premiilor Oscar:

Cel mai bun film: „Black Panther”, „BlacKkKlansman”, „Bohemian Rhapsody”,”The Favourite”, „Green Book”, „Roma”, „A Star Is Born”, „Vice”

Cel mai bun regizor: Spike Lee („BlacKkKlansman”), Pawel Pawlikowski („Cold War”), Yorgos Lanthimos („The Favourite”), Alfonso Cuaron („Roma”), Adam McKay („Vice”)

Cel mai bun actor în rol principal: Christian Bale („Vice”), Bradley Cooper („A Star Is Born”), Willem Defoe („At Eternity’s Gate”), Viggo Mortensen („Green Book”), Rami Malek („Bohemian Rhapsody”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Yalitza Aparicio („Roma”), Glenn Close („The Wife”), Olivia Colman („The Favourite”), Lady Gaga („A Star Is Born”), Melissa McCarthy („Can You Ever Forgive Me?”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Mahershala Ali („Green Book”), Richard E. Grant („Can You Ever Forgive Me?”), Sam Elliott („A Star Is Born”), Sam Rockwell („Vice”), Adam Driver („BlacKkKlansman”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams – „Vice”, Marina de Tavira – „Roma”, Regina King – „If Beale Street Could Talk”, Emma Stone – „The Favourite”, Rachel Weisz – „The Favourite”

Cel mai bun film străin: Germania – „Never Look Away”, Japonia – „Shoplifters”, Liban – „Capernaum”, Mexic – „Roma”, Polonia – „Cold War”

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: „Incredibles 2”, „Isle of Dogs”, „Mirai”, „Ralph Breaks the Internet”, „Spider-Man: Into the Spiderverse

Cea mai bună regie artistică: „Black Panther”, „The Favourite”, „First Man”, „Mary Poppins Returns”, „Roma”

Cel mai bun scenariu adaptat: „The Ballad of Buster Scruggs”, „BlacKkKlansman”, „Can You Ever Forgive Me?”, „If Beale Street Could Talk”, „A Star Is Born

Cel mai bun scenariu original: „The Favourite”, „First Reformed”, „Green Book”, „Roma”, „Vice”

Cea mai bună imagine: „Cold War”, „The Favourite”, „Never Look Away”, „Roma”, „A Star Is Born”

Cel mai bun montaj: „BlacKkklansman”, „Bohemian Rhapsody”, „The Favourite”, „Green Book”, „Vice”

Cea mai bună coloană sonoră: „Black Panther”, „BlacKkKlansman”, „If Beale Street Could Talk”, „Isle of Dogs”, „Mary Poppins Returns”

Cel mai bun cântec: „All The Stars” din „Black Panther”, „The Place Where Lost Things Go” din „Mary Poppins Returns”, „I’ll Fight” din „RBG”, „Shallow” din „A Star Is Born”, „When a Cowboy Trades His Spurs for Wings” din „The Ballad of Buster Scruggs”

Cel mai bun montaj de sunet: „Black Panther”, „Bohemian Rhapsody”, „First Man”, „A Quiet Place”, „Roma”

Cel mai bun mixaj de sunet: „Black Panther”, „Bohemian Rhapsody”, „First Man”, „Roma”, „A Star Is Born”

Cele mai bune efecte speciale: „Avengers: Infinity War”, „Christopher Robin”, „First Man”, „Ready Player One”, „Solo: A Star Wars Story”

Cele mai bune costume: „The Ballad of Buster Scruggs”, „Black Panther”, „Mary Poppins Returns”, „The Favourite”, „Mary Queen of Scots”

Cel mai bun machiaj: „Border”, „Mary Queen of Scots”, „Vice”

Cel mai bun scurtmetraj animat: „Animal Behaviour”, „Bao”, „Late Afternoon”, „One Small Step”, „Weekends”,

Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune: „Detainment”, „Fauve”, „Marguerite”, „Mother”, „Skin”

Cel mai bun lungmetraj documentar: „Free Solo”, „Hale County This Morning, This Evening”, „Minding the Gap”, „Of Fathers and Sons”, „RBG”

Cel mai bun scurtmetraj documentar: „Black Sheep”, „End Game”, „Lifeboat”, „A Night at the Garden”, „Period. End of Sentence.”

The post Cea de-a 91-a gală a premiilor Oscar appeared first on Cultura in Iasi.

The post Numele de cod Oyneg Shabes appeared first on Cultura in Iasi.

Lungmetrajul „The Shape of Water”, de Guillermo del Toro, a fost, cu patru trofee, marele câştigător la cea de-a 90-a ediţie a galei Academiei de film americane, care a avut loc în martie 2018. Producţia, care obţinuse cele mai multe nominalizări, 13, a primit premiile pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună coloană sonoră şi cea mai bună regie artistică.

Prezentăm în continuare lista completă a nominalizărilor la cea de-a 91-a ediţie a premiilor Oscar:

Cel mai bun film: „Black Panther”, „BlacKkKlansman”, „Bohemian Rhapsody”,”The Favourite”, „Green Book”, „Roma”, „A Star Is Born”, „Vice”

Cel mai bun regizor: Spike Lee („BlacKkKlansman”), Pawel Pawlikowski („Cold War”), Yorgos Lanthimos („The Favourite”), Alfonso Cuaron („Roma”), Adam McKay („Vice”)

Cel mai bun actor în rol principal: Christian Bale („Vice”), Bradley Cooper („A Star Is Born”), Willem Defoe („At Eternity’s Gate”), Viggo Mortensen („Green Book”), Rami Malek („Bohemian Rhapsody”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Yalitza Aparicio („Roma”), Glenn Close („The Wife”), Olivia Colman („The Favourite”), Lady Gaga („A Star Is Born”), Melissa McCarthy („Can You Ever Forgive Me?”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Mahershala Ali („Green Book”), Richard E. Grant („Can You Ever Forgive Me?”), Sam Elliott („A Star Is Born”), Sam Rockwell („Vice”), Adam Driver („BlacKkKlansman”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams – „Vice”, Marina de Tavira – „Roma”, Regina King – „If Beale Street Could Talk”, Emma Stone – „The Favourite”, Rachel Weisz – „The Favourite”

Cel mai bun film străin: Germania – „Never Look Away”, Japonia – „Shoplifters”, Liban – „Capernaum”, Mexic – „Roma”, Polonia – „Cold War”

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: „Incredibles 2”, „Isle of Dogs”, „Mirai”, „Ralph Breaks the Internet”, „Spider-Man: Into the Spiderverse

Cea mai bună regie artistică: „Black Panther”, „The Favourite”, „First Man”, „Mary Poppins Returns”, „Roma”

Cel mai bun scenariu adaptat: „The Ballad of Buster Scruggs”, „BlacKkKlansman”, „Can You Ever Forgive Me?”, „If Beale Street Could Talk”, „A Star Is Born

Cel mai bun scenariu original: „The Favourite”, „First Reformed”, „Green Book”, „Roma”, „Vice”

Cea mai bună imagine: „Cold War”, „The Favourite”, „Never Look Away”, „Roma”, „A Star Is Born”

Cel mai bun montaj: „BlacKkklansman”, „Bohemian Rhapsody”, „The Favourite”, „Green Book”, „Vice”

Cea mai bună coloană sonoră: „Black Panther”, „BlacKkKlansman”, „If Beale Street Could Talk”, „Isle of Dogs”, „Mary Poppins Returns”

Cel mai bun cântec: „All The Stars” din „Black Panther”, „The Place Where Lost Things Go” din „Mary Poppins Returns”, „I’ll Fight” din „RBG”, „Shallow” din „A Star Is Born”, „When a Cowboy Trades His Spurs for Wings” din „The Ballad of Buster Scruggs”

Cel mai bun montaj de sunet: „Black Panther”, „Bohemian Rhapsody”, „First Man”, „A Quiet Place”, „Roma”

Cel mai bun mixaj de sunet: „Black Panther”, „Bohemian Rhapsody”, „First Man”, „Roma”, „A Star Is Born”

Cele mai bune efecte speciale: „Avengers: Infinity War”, „Christopher Robin”, „First Man”, „Ready Player One”, „Solo: A Star Wars Story”

Cele mai bune costume: „The Ballad of Buster Scruggs”, „Black Panther”, „Mary Poppins Returns”, „The Favourite”, „Mary Queen of Scots”

Cel mai bun machiaj: „Border”, „Mary Queen of Scots”, „Vice”

Cel mai bun scurtmetraj animat: „Animal Behaviour”, „Bao”, „Late Afternoon”, „One Small Step”, „Weekends”,

Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune: „Detainment”, „Fauve”, „Marguerite”, „Mother”, „Skin”

Cel mai bun lungmetraj documentar: „Free Solo”, „Hale County This Morning, This Evening”, „Minding the Gap”, „Of Fathers and Sons”, „RBG”

Cel mai bun scurtmetraj documentar: „Black Sheep”, „End Game”, „Lifeboat”, „A Night at the Garden”, „Period. End of Sentence.”

The post Lista nominalizărilor la premiile Oscar 2019 appeared first on Cultura in Iasi.

The post Office Line – Casa Cărții appeared first on Cultura in Iasi.

Muzeul este situat în fosta casă Roset din Iași, clădire clasată monument istoric.

Istoricul muzeului

Muzeul de Istorie Naturală din Iași a fost înființat la data de 4 februarie 1834, din inițiativa unui grup restrâns de membri ai Societății de Medici și Naturaliști din Iași, în frunte cu Iacob Cihac, Gheorghe Asachi, Mihail Zotta, Constantin Sturdza și Costache Negri. Este primul muzeu de acest gen înființat în Principate.

În anul 1840 s-a cumpărat pentru muzeu casa vornicului Costachi Sturdza, de pe ulița Hagioaiei, azi bulevardul Independentei nr. 16, clădire în care muzeul, împreună cu Societatea, își desfășoară activitatea și în prezent. Clădirea, cunoscută și sub denumirea de Casa Roset, a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în stil neoclasic, fiind astăzi unul din puținele monumente arhitectonice ale Iașului cu o structură a parterului de bolți pe arce.

Organizarea muzeului

Muzeul păstrează în colecțiile sale piese donate la începutul secolului al XIX-lea de către mitropolitul Veniamin Costachi (o colecție de oase de mamut și rinocer păros, găsite agățate drept contragreutate la cumpăna unei fântâni din Râșca, ținutul Fălticenilor), domnitorul Mihail Sturdza (elefantul indian Gaba, achiziționat contra sumei de 135 de galbeni), Iacob Cihac, aga Alecu Balș, Gheorghe Asachi și alții.

Cabinetul de Istorie Naturală devine cunoscut marelui public și prin faptul că, în una din sălile lui, deputații din Partida Națională, în noaptea de 3/15 ianuarie 1859, au hotărât candidatura colonelului Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei. Sala expune, alături de obiecte și mobilier cu valoare istorică, portretele celor care au înființat muzeul și Societatea, a personalităților care au activat la muzeu de-a lungul timpului: Iacob Cihac, Grigore Cobălcescu, Anastasie Fătu, Petru Poni etc.

În prezent colecțiile muzeului numără peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante. În 1840, momentul mutării în clădirea actuală, patrimoniul muzeal consta în: 1.500 minerale, 2.844 de plante, 3.000 de moluște și insecte, 795 de vertebrate, 92 de schelete. Cea mai veche piesă din colecția muzeului este elefantul indian, care a fost cumpărat în anul 1835 de domnitorul Grigore Mihail Sturdza și adus la palat, fiind ulterior donat muzeului.

În anul 2000 inventarul muzeului număra peste 350.000 de piese, dintre care 3.500 piese de patrimoniu (5.290 expuse și celelalte în depozit).

Colecția de Moluște cuprinde aproape toate speciile de Lamelibranchiate și Gasteropode din fauna României.

Colecția de Arahnidae (păianjeni) este una din cele mai mari din țară; ea cuprinde exemplare din Dobrogea, Moldova și Bucovina.

Dintre insecte, cele mai mari colecții sunt de Orthoptere, Odonate, Coleoptere, Lepidoptere și Neuroptere. Coleopterele numără peste 50.000 de exemplare și familiile cele mai bine reprezentate sunt: Staphylinidae, Meloidae, Cerambicidae și Scarabeidae.

Colecția de vertebrate: pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere, numără peste 14.000 de exemplare, conținând aproape toate speciile existente în România și formând astfel una din cele mai bogate colecții din muzeele românești. Un interes deosebit îl prezintă colecțiile de cuiburi și ouă.

Colecția de paleontologie numără peste 10.000 de exemplare, iar cea de minerale peste 2.900 de eșantioane.

The post Muzeul de Istorie Naturală din Iași appeared first on Cultura in Iasi.

Istoric

Muzeului Iașilor a fost înființat în 1920 la sugestia profesorului Gheorghe Ghibănescu care a fost promotorul constituirii unei societăți istorico – arheologice pentru a strânge „materialului istoric cu privire la Iași”. Prin decizia lui Mihai L. Negruzzi din 1 octombrie 1920, primar al Iașului, s-a format Societatea culturală „Muzeul orașului Iași”. Comitetul societății era format din Gh. Ghibănescu, Mihai Costăchescu, A.D. Atanasiu, Sever Zotta, Teodor Burada, Gheorghe Lascăr, Eugen Herovanu și N.A. Bogdan. Această instituție de cultură avea patru obiective:

• adunarea de obiecte de artă sau cu însemnătate istorică-arheologică, veșminte, icoane, tablouri, monede, documente, inscripțiuni, cărți (tipărite la Iași și relative la acest oraș), hărți care privesc Iașii sau Moldova,
• publicarea unui buletin istorico-arheologic,
• trezirea în public a cultului trecutului,
• înființarea unei școli de paleografie și epigrafie.

Muzeul a fost amenajat într-o clădire din curtea Mânăstirii Golia, pe strada Cuza Vodă nr. 10. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial colecțiile s-au risipit, unele piese și documente deteriorându-se sau pierzându-se, altele ajungând în colecțiile altor muzee ieșene sau în Arhivele Statului.

Noul muzeu

Noul muzeu va fi amenajat în Casa Burchi-Zmeu situată pe strada Zmeu nr. 3, construcție aflată pe lista monumentelor istorice din Iași. Sumele necesare reabilitării clădirii se ridică la aproximativ 19,5 milioane de lei, din care aproximativ 19 milioane au fost obținute din fonduri europene nerambursabile.

Muzeul va avea o expoziție numismatică amenajată la subsolul clădirii, 5 săli de expunere și 3 holuri pentru exponate la parter și, la etaj, 4 săli de expunere, două holuri pentru exponate și o sală multimedia.

The post Muzeul Municipal din Iași appeared first on Cultura in Iasi.