HomeRecenziiDr A Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 2 Paramnezii retro(virale) sau Sentimentul ieşean al (Taj)mahalalei

Dr A Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 2 Paramnezii retro(virale) sau Sentimentul ieşean al (Taj)mahalalei

Dr A Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 2 Paramnezii retro(virale) sau Sentimentul ieşean al (Taj)mahalalei

Foaie verde, foaie lată
Bine mai era odată
Când era bunica fată1.

Din când în când, pentru a fi convingători, cei care se ocupă de psihisme relatează cazuri avute sub ochii, urechile, nasul personal. Să nu-mi spună nimeni că pacientul – numit „client” în sistemul american, ceea ce e cât se poate de cinstit – este la fel de inodor ca banii viraţi pentru prestaţii. Asta voi face şi eu pentru a vă vorbi despre o maladie din lumea cărţarilor, mai răspândită decât se crede. Pacientul meu vine din când în când pentru a amortiza şocurile post-traumatice provocate de cărţile de memorii.

Totul începe cu un vis…

Instalat în divanul standard (ISO 4125, norma europeană, versiune omologată pentru zona centrală şi europeană) pacientul vorbeşte.

Se făcea că aşteptam plecarea unui tren ultra-matinal, instalat fiind într-un compartiment potrivit pentru congelarea produselor alimentare. Deodată am tresărit auzind gălăgia provocată de un grup de tineri. Păreau a fi ajuns în gara „Iaşi-Nord” după o noapte agitată, animată de spiritul bahic (ca să nu spun că unii erau complet euforizaţi de aburii alcoolului) şi scandau, în dreptul ferestrelor unui vagon al trenului de vis-à-vis „Ionele nu uita/C-ai plecat din Dacia”. Nu prea înţelegeam despre ce este vorba, am aflat de la un vecin de gheţărie că vesela companie conducea la tren un „recrut” – stagiul militar era încă obligatoriu pentru cei care nu obţinuseră scutire/reformare din diverse raţiuni, pe diverse căi medicale.

Pentru o fracţiune de secundă, mi-l închipuisem pe „dacul Ionel” condus la marginea „davei” sale de colegii din sat, urmând ca de acolo să plece, în cadrul unei legiuni romane, pentru a-i zdrobi pe barbarii de la marginea Imperiului. Când Gloria (antumă sau postumă, zeii urmau să hotărască) avea să-l atingă cu aripa sa inefabilă, el nu trebuia să uite de unde a plecat. Aburii de la gura interlocutorului m-au adus la realitate: cel astfel îndemnat la neuitarea baştinii era însoţit de gaşca din cartierul de blocuri numit Dacia, construit pentru colonii rurali veniţi să mărească platforma industrială a „muncipiului” (titlu recent acordat aglomerării de locuinţe dintre „cele şapte coline”, cu Repedea zece, care mi le-ntrece).

L-am oprit din ritmul debordant al relatării, punând la punct unele detalii, astfel încât să aduc lucrurile la justa lor valoare.

Erai totuşi conştient că „Provincia” lor nu era mai bine înfiptă în istoria malurilor Bahluiului decât propria lor biografie.

Da, însă jocurile de pe casa scărilor, sticlele de cola sau de bere (uneori devenite strong prin boostarea cu alcool), toate experienţele (bune sau rele pentru adulţi, inalienabile pentru ei, descendenţi ai „generaţiei în blugi”, pentru că le trăiseră împreună în zorii trandafirii de după 89) creaseră o mahala autentică, de la care te puteai revendica, aşa cum, în diverse perioade ale istoriei recente, somităţile intelighenţei interbelice, apoi „democrat-populare” şi evident „socialist-naţionale” afişaseră rădăcinile rurale. Dar după două generaţii, pentru a nu se lăsa submerjaţi de talazurile rusticităţii pompate de şcolile profesionale, mahalaua tradiţională (habitat orizontal, heteroclit din punct de vedere arhitectonic, cu tendinţe urbanistice de neînţeles pentru specialişti) sau neo-mahalaua (concepută arhitectonic pe planşetă, construită mental prin jocul necontrolat al întâlnirilor dintre „blocatari”, unii cu locuinţe „de la stat”, o bună parte „proprietari” epuizându-se cu plata ratelor), deveneau ceea ce jargonul culturnicilor post-ideologici numesc „repere identitare”.

Cunoscusem fenomenul prin anii 70-80 într-o urbe dunăreană, a cărei imagine, asociată de secole cu fluviul şi portul, fusese spulberată de talazul oţelului şi devenită „nava amiral a siderurgiei româneşti”. Locuitorii rămăşiţelor din vechile mahalale cu aspect negustoresc priveau cu oareşce condescendenţă la cei din primele „cvartale” proletaro-nomenclaturiste şi – solidari cu aceştia – nutreau un profund dispreţ faţă de neciopliţii din cartierele de dincolo de cimitir, zona Aeroport, divizat în nişte „Micro” (subcartiere ridicate prin adiţionarea de „ansambluri urbanistice”). Legendele colportate de colegii de cancelarie de la grupul şcolar unde lucram (majoritatea locuind în zone din primele categorii menţionate) vorbeau de bande violente care ar fi pus stăpânire pe „aripa neagră” a Aeroportului, compusă din blocuri cu confort redus, îngrămădite între ele şi în care fuseseră adusă în masă populaţia eterogenă a mahalalei Bădălan, demolată în vederea extinderii unui „obiectiv” industrial sau portuar servind siderurgia. Găştile localnicilor îi agresau pe căminiştii din liceele industriale (reprezentând numeric populaţia unui sat), care – pentru a se apăra – formau alte găşti, pornind de la comuna de origine, aflate în rivalitate şi ajungând uneori la conflicte ale căror urmări erau vizibile la dispensarul şcolii de apartenenţă a fiecărui beligerant.

Atunci ce a declanşat revenirea visului?

De când nu mai duc viaţa de nomad al „vieţii academice”, evadez din când în când pe alte meleaguri, nevorbitoare de limbă română, deci nepurtătoare de paramnezii2. Merg însă mereu (adictiv, ar zice psihologii de şcoală nouă) în mahalaua virtuală. Cel mai adesea prin tuşeul aducător de chipuri, clipuri şi palavre de pe bulevardul Facebook. Aşa am aflat că amicii (unii vituali, alţii virtuozi) din clanul scriptorian se pregătesc pentru „lansarea” unui volum în care se vorbeşte despre o mahala. Fizic, aceasta a dispărut în urma „sistematizării urbane”: doar câteva clădiri, traseul unor străzi şi nişte nume ne duc cu gândul la „Păcurari”.

Ai avut legături cu acel spaţiu în copilărie, cumva?

Am trăit acolo pe la începuturile „timpurilor noi”, tocmai apăruseră blocurile sovietoide cu camere înalte, aşezate de-a lungul şoselei principale imediat după Fundaţie şi căţărându-se pe coasta din dreapta până în apropierea „Sorbonicăi”. E vorba de Institutul Pedagogic de trei ani în acele vremuri, reşedinţa Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în zilele noastre. În fragmentele de copilărie petrecute acolo (întrerupte de un exil profesional matern de aproape trei ani), văzusem „live” (şi chiar participasem uneori la) activitatea de producere a materialului de construcţie tradiţional, „chirpicii”, al cărui nume amintea de arhitectonica turcească: malul Bahluiului devenea o „secţie de producţie” (probabil neautorizată) în care amestecul de lut, paie și băligar era introdus în forme pentru a fi uscat la soare, protejat (nu-mi mai aduc cum, foliile de plastic nu erau cunoscute pentru masele muncitoare) de ploile uneori violente din lunile de vară, pentru a fi folosite la ridicarea unor case – mai ales în zona Canta, destinate demolării de aceleaşi autorităţi care atribuiseră terenuri şi dăduseră permise de construcţie. În camera închiriată pe amintita stradă într-o curte aflată «côté Bahlui» era folosită, alături de combustibilul repartizat prin cartelă (o cantitate infimă de lemne, una ceva mai mare, dar neîndestulătoare de cărbune de calitate inferioară, generator de dioxid de sulf când tirajul sobelor era insuficient), alternativa gratuită şi ecologică (dar greu de găsit din cauza concurenţei dintre culegătorii printre care mă număram), al cărui miros la ardere amintea de rumegatul blândelor furnizoare de lapte aduse la păscut pe malul Bahluiului.

În primăvara anului 1959, revenit în „oraşul natal”, am descoperit utilitatea turlelor de biserici: în perimetrul circumscris de şoseaua mare (de unde privirea era atrasă de dealul Copoului) şi strada cu nume muzical (din care străduţele şiroiau spre Bahlui), te puteai orienta în funcţie de forma şi poziţia lor faţă de axele de circulaţie şi sensul de deplasare al tramvaielor. tot atunci am avut şi revelaţia utilităţii gardurilor înalte, din lemn, prin care nu puteai zări ce se întâmplă în curţile gospodarilor. Deasupra lor se înălţa figura colegilor din clasa în care nu fusesem încă înscris (încurcături birocratice ale vremii) şi unde aveam să termin al doilea pas al şcolii primare. Părinţii câtorva fuseseră convinşi de insistenta bunică personală să-mi împrumute pentru o oră-două „maculatoarele”, ca să fiu „la zi”. Şi astfel capul blond cu ochi albaştri al unei domnişoare din lumea bună a cartierului sau ţeasta castanie a unui coleg de promoţie se ivea pentru a schimba câteva vorbe, iar mâna dreaptă îmi transmitea obiectul nu tocmai dorit de mine, dar a cărui lectură era urmărită cu străşnicie de bunica. După terminarea operaţiunii, bătând în poartă, se întâmpla să apară un adult ce recupera caietul la nivelul porţii, făcând să dispară farmecul comunicării pe verticală.

E tot ce ţi-a rămas din acel moment?

Figurile fixate în memoria de scurtă durată prin comunicarea de la înălţimea gardurilor s-au dovedit insipide în scurtul interval când ne-am întâlnit în clasă. La fel şi atmosfera cartierului, speram să regăsesc ceva din ea, după şase decenii, aşa că am pornit cu entuziam la lectura cărţii doctorului Victor Bejan (Trecător prin două lumi, Editura Junimea, 2018). Îmi venise chiar ideea că aş putea găsi, între paginile ei, fragmente din chipurile de dincolo de gard: autorul avea şase ani în vremurile de care vorbesc. L-aş fi putut întâlni printre „ţâncii” cartierului ieşind pe poarta unei locuinţe care, dacă aş fi avut reperele culturale, ar fi însemnat pentru mine un Taj-Mahal, palat inaccesibil. În lipsa lor, era un simplu gard, peste care puteai afla noutăţi despre ce se întâmplă într-o clasă.

Dacă înţeleg bine, sperai să-ţi reîncarci memoria copilăriei pornind de la memoriile unui fost locuitor al mahalalei, un aborigen, nu un trăitor temporar, plecat apoi în mahalaua „Ţesăturii”.

Cam aşa ceva. Citind-o, am înţeles că pornisem pe o cale greşită: el trăise acolo o parte a copilăriei, migrând spre Copou, trecea astfel de la scăldatul în Bahlui la piscina din curtea noii case (Trecător…, 127-128). Perspectiva lui nu se suprapune cu a celor rămaşi acolo până la mutarea în blocuri. El îşi aminteşte de un cartier „cu mulţi copii de diferite temperamente, etnii şi poziţii sociale”, în care, între băieţi, „frecvent ne luam la harţă”, dar „lucrul sănătos era că nu se ţinea supărare, întotdeauna despărţindu-ne prieteni şi fraţi, ajutându-ne reciproc şi împărţind tot ce aveam între noi”.

Ce te irită aici?

N-aş putea spune ce…Poate sentimentul că unii erau mai egali decât alţii. Îndoiala că, atunci când, în urma unei „harţe” terminate cu zgârieturi între fiul de doctor şi cel de meseriaş, cei doi aveau tratamente comparabile. Ca „prof”, la mulţi ani după experienţa gardurilor, ştiu că odrasla proletară risca, în asemenea cazuri, o bătaie „soră cu moartea”, care-l vindeca de confruntări cu fiii de notabili. Nici colegii dascăli nu-i priveau cu aceiaşi ochi pe cei doi: primul era „fiul lui…” (care evident, putea greşi, e omeneşte), al doilea…Bănuiala că, fiind vorba de o carte adresată urmaşilor (în cazul dat, în mod explicit fiul autorului), memoria memorialistului refulează o parte din fapte, sublimând amintirile în virtutea modelării. Nu avea de unde să ştie cât/cum/în ce situaţii copiii (ulterior adolescenţii) din alte etnii, de altă „extracţie socială” (cum spun pe şleau francezii) erau (se simţeau) trăitori în aceeaşi mahala. Putea cel mult constata că ochiul celui care-l „caftise” cu o zi înainte (pentru a grăi în mahalageză) era mai vânăt a doua zi (genitorul luase măsuri). Aflase că, dacă întrece limita „pârând” la şcoală un agresor, trebuia să circule în zonă doar însoţit: „grupurile informale” (termen din pedagoleză pentru „găşti”) interveneau ca factor de „corecţie” sui generis.

Amintirile celui care „trece printre cele două lumi” sunt asemenea informaţiilor înregistrate pe un suport din alte vremuri: în epoca memoriei electronice, e imposibil să asculţi muzica de pe discurile de vinil, de pe banda magnetică, uneori chiar şi de pe DVD sau CD: îţi trebuie un aparat special, un specialist care să realizeze convertirea sunetului/imaginii, timp pentru a resitua conţinutul în context. În lipsa lor intervine aproximarea, reconstrucţia pe baza a ceea ce (fie şi inconştient) ştii că se cuvine a fi împărtăşit. Rămân cu impresia că ambele lumi sunt paralele cu altele (posibile şi nu numai) în care au trăit păcureştenii, colegii de generaţie. Aş diagnostica o paramnezie retro, virală pentru o parte din cititori.

Aici am oprit şedinţa (aveam alţi clienţi nu tocmai pacienţi în program). Pe de altă parte, am simţit că intrasem pe un teren periculos: cel pe care-l ascultam îmi preluase vocabularul şi trebuia să-l determin să iasă din transa jargonofazică. I-am recomandat să privească cu mai mare atenţie întâmplările, să nu le mai citească prin prisma prejudecăţilor de clasă. Când a revenit (trecuseră două zile), a început să vorbească de la uşă, neaşteptând luarea poziţiei analitice standard. Venise chiar cu notiţe de care nu l-am putut despărţi.

Doctore, să ştii că ai avut dreptate, starea confuză în care intrasem după lectura primei părţi era cauzată de faptul că nu privisem atent la carte. Cheia de lectură este pe cele două coperte: cartea este scrisă de un domn cu „papillon” pozând lângă o statuetă aşezată pe un soclu (la poarta de intrare) şi respectiv într-un salon cu şemineu (parta de ieşire), alături de obiecte care impun un anume stil. După ce am intrat în codul asamblării obiectelor (desprins din învăţăturile doamnei profesoare Carpov), am înţeles condescendenţa cu care-i tratează pe băieţii de cartier: lustragiii (adolescenţi „mai bruneţi”, vezi pagina 65, 221), „fanţii de Păcurari”, faţă de tinerii destinaţi unor strălucite cariere de sportivi de performanţă (ca variantă a muncii în uzină). Cu ei te poţi juca în copilărie, nu-ţi mai aduci aminte de niciunul după ce au trecut cincizeci de ani.

Ce nu înţeleg totuşi, după ce am intrat mental în acel decorum, este fascinaţia pentru Cenaclul Flacăra, „forma de rezistenţă prin artă a publicului larg, mai ales cel tânăr”, „mişcare, cea mai importantă din ţară, pentru promovarea muzicii şi poeziei de bună calitate (uită-te atent la pag. 162-163, îmi spune după ce a citit apăsat ultimele cuvinte).

Să consacri o pagină şi jumătate unei laudatio a lui AP şi să nu găseşti un rând despre rostirea în scenă a marilor actori de la Iaşi sau a celor veniţi în turneu, despre vocile auzite la operă, despre un concert din sutele organizate de-a lungul deceniilor în capela Institutului Notre Dame de Sion…

Pendula de pe marginea şemineului a sunat graţios, şedinţa se terminase. Nu a mai venit la următoarea şedinţă, mi-a transmis, printr-un e-mail, că aflase toate răspunsurile stând de vorbă cu Ioan Holban.

*Dr A Kulakov este specialist în psihonautică media. A colaborat (sub nume propriu sau sub pseudonimul de stare civilă) la revistele „Kitej-Grad”, „Znak”, „Convorbiri literare” și „Cronica Veche”.

1. Autorul îşi cere scuze că în primul număr al seriei nu a menţionat sursa motto-ului – în speţă Internetul, mai precis postarea unei foste studente. De astă dată, sursa e o persoană apropiată, dispărută demult.

2. Tulburare de memorie constând din reproducerea unor situații false, spune DEX-online. Dar psihonaviganţii timpurilor noi ştiu că situaţia e adesea complexă.

Cititorii sunt invitaţi să citească pe cont propriu cartea doctorului Victor Bejan, Trecător prin două lumi, Editura „Junimea”, 2018

Share With: