Mănăstirea Cetățuia din Iași
Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). Așezată pe un deal înalt și râpos din partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.
Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.
Istoricul mănăstirii
Fondarea
Înainte vreme, pe dealul Cetăţuia ce domină partea de sud a Iaşului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcţiei este menţionată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: „Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună”.
Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii şi, după cum reiese din scrisorile domneşti pe care le primiseră împuterniciţii domnitorului, se căuta achiziţionarea de material pentru acoperiş. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung şi ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetăţuia, îi cerea birăului oraşului Bistriţa să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie „de draniţă şi de şindrilă”.
Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Braşov şi Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire.
După cum susţin unii cercetători, lucrările de construcţie au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu, un talentat sculptor şi pictor, descris de Ion Neculce ca fiind ”un nemiş din ţinutul Hotinului, (…) ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri”.
El este meşterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al IV-lea, macheta Cetăţii Cameniţa, pentru ca generalii turci să o analizeze şi să vadă ce puncte slabe are. Tot el a lucrat şi la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeş (în 1679), ctitorită de Neagoe Basarab.
Loc de refugiu pentru domnitori
Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetăţuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al mai multor domnitori ai Moldovei.
După asedierea Vienei de către turci (1683), oştile poloneze au început să facă dese incursiuni în Moldova, ajungând uneori până la Iaşi. În timpul unei astfel de incursiuni, un detaşament condus de Crupenţchi (viitor mare jitnicer) a luat de pe şesul Bahluiului până şi caii domniei.
Rămas fără cai, domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a fost nevoit să se retragă între zidurile Cetăţuii. După cum scrie cronicarul Ion Neculce: „Şi domnie în Iaşi, după ce i-au luat caii, nu putè şădèa, ce s-au mutat în Cetăţuia. Că de nu s-ar hi mutat în Cetăţue, când au bătut poghiiazul pe Velicico hatmanul la Copou, l-ar hii luat şi pe dânsu din Iaşii”.
Fiul său, domnitorul Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), s-a refugiat şi el în Cetăţuia, când sultanul a declarat război Rusiei (1710). „Iară dupre aceia, Dumitraşco-vodă s-au mutat în Cetăţuia, de şidea. Iar slujitorii ce avea şidea la corturi, unde sunt acum curţile domneşti la Frumoasa. Ţara să băjenisă dintr-aceia spaimă ce să făcusă.
Boiarimea mai toţi fugisă de pre lângă dânsul, de-l lăsasă sângur, socotind unii că să va mazili din pricina turcilor, alţii socotiia că or veni moscalii şi or luoa ţara, şi n-a mai fi Dumitraşco-vodă domnu stăpân.” Deoarece slujbaşii domniei fugiseră cu banii, ostaşii rămaşi în corturi s-au răzvrătit şi au pornit către Cetăţuia pentru a-şi cere lefurile. Domnitorul a poruncit închiderea porţilor şi cu lefegii rămaşi credincioşi i-a silit pe răzvrătiţi să se potolească.
Comandantul turc Mehmet iazagi efendi s-a dus la Cetăţuia de mai multe ori, cerându-i domnitorului să se alătura armatei turceşti, dar Cantemir a refuzat pe motiv că moldovenii s-ar răzvrăti. După cum spunea cronicarul Nicolae Costin, „Iară Mehmet iazagi efendi şi alţi turci ce-au fost mai fruntea, pricepând lucrurile, mers-au la Cetăţue de atâte ori de au dzis lui Dumitraşco vodă în faţă, strigându, de vreme că nu purcede la oaste este hain.
El punea pricină că să hăineşte ţara şi n-are cu cine merge la oaste, şi el va pune sangiacul împărătescu în sin şi să va duce la vezirul.”
Asediul austriecilor (1717)
În timpul războiului turco-austriac, izbucnit în 1716, armatele austriece ale împăratului Carol al VI-lea de Habsburg (1711-1740) au trecut în ţările române, dorind să-şi extindă stăpânirea. O oaste nemţească a invadat Ţara Românească şi l-a capturat pe domnitorul Nicolae Mavrocordat. Alte oşti au pătruns în Moldova pe la Caşin, instalându-se în mănăstirile fortificate din Moldova şi în Cetatea Neamţului. Unii boieri (printre care şi Vasile Ceaurul) s-au alăturat austriecilor, promiţându-le, în schimbul domniei, că le vor ceda întreg teritoriul Moldovei între Munţii Carpaţi şi râul Siret.
Domnitorul Mihai Racoviţă, neavând bani să plătească mercenari şi dispunând numai de o gardă de oameni credincioşi, „şi-i era cu frică şi să mutasă în Cetăţue; şi mai nici în Cetăţue nu mânea, ce mânea câte la un loc, de nu ştie nime. Că şi boiarii încă nu era drepţi, ce mulţi dintre dânşii să agiunsese cu cătanele.” Temându-se că nemţii vor ataca şi Iaşul, domnitorul i-a trimis la tătari pe vel-banul Macriu şi pe vel-vistiernicul Constantin Costachi pentru a obţine un ajutor de vreo 2.000-3.000 de călăreţi tătari. Au acceptat să vină mai mulţi tătari decât ceruse domnitorul, cam 5.000-6.000 după cum relatează Neculce, iar vistiernicul Costachi i-a aşezat în apropierea Mănăstirii Aroneanu şi s-a dus să-l anunţe pe voievod.
În ianuarie 1717, pe o vreme foarte friguroasă, o oaste de 200 de soldaţi austrieci sub comanda căpitanului François (Ferencz) Ernau, originar din Lorena, împreună cu o oaste de adunătură formată din moldoveni sub conducerea sulgerului Gheorghieş Velicico din Câmpulung, s-a îndreptat spre Iaşi şi a ucis pe drum pe toţi străjerii puşi de Mihai Racoviţă. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, neştiind de incursiunea austriecilor, domnitorul coborâse din mănăstire şi nu s-a întâlnit cu vistiernicul Costachi care se dusese la Cetăţuia să-l anunţe de sosirea tătarilor.
Intrarea austriecilor în oraş l-a surprins pe domnitor la Curtea domnească, iar acesta abia a avut timp să încalece cu câţiva curteni şi să se refugieze la Cetăţuia. În acelaşi timp, vistiernicul Costachi a fugit în sesul Bahluiului, în apropiere de Mănăstirea Balica.
Auzind de apropierea austriecilor, domnitorul Mihai Racoviţă, împreună cu oastea sa, s-a retras la Mănăstirea Cetăţuia. Pe după-amiază, trupele austriece se aflau în jurul Mănăstirii Cetăţuia, după ce-şi lăsaseră caii la poalele dealului. Acolo, ei aşteptau să le sosească scările cerute pentru a escalada zidurile cetăţii. Ion Neculce relatează astfel acest moment: „Atuncea cătanele veniia. Frenţe pre supt dial, cu vo 200 de nemţi, iar Velicico, cu moldoveni şi cu cătane lovis-înainte în târgu şi slobodzisă şi temniţile şi cuprinsese şi Cetăţue; numai nu să putea lipi, că-i împroşca din Cetăţue. Deci Frenţe şi cu cătanile au lăsat coşul în şes, unde iaste acmu hălăşteul la Frumoasa; şi după ce-au lăsat coşul, s-au suit la dial şi căuta loitre şi pripelece, ca să dea năvală să sae preste zâd. Şi alerga unii şi din târgu, de li aducea loitre.”
Zgomotele produse de împuşcături şi de tragerea clopotelor i-au alertat pe tătarii aflaţi în valea de la Aroneanu, care au început „a veni ca vântul”. Atacaţi de oştenii lui Mihai Racoviţă veniţi din oraş şi, mai ales, de călăreţii tătari conduşi de Cantemir Mârza, austriecii au luptat cu dârzenie. Deşi austriecii foloseau puşti, iar tătarii foloseau săgeţile şi arcanele, în spatele austriecilor au ieşit ostaşii aflaţi la Cetăţuie purtând năframe albe la braţ, pentru a se deosebi de cătanele moldoveneşti trădătoare. Terminându-li-se praful de puşcă, austriecii au început să fugă spre Mănăstirea Hlincea, pentru a-şi scăpa viaţa. Au fost urmăriţi de tătari şi de moldoveni, fiind măcelăriţi pe drum sau capturaţi, printre cei prinşi aflându-se şi căpitanul Ferencz.
Ruinarea mănăstirii
După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748 împreună cu „casele şi orice va fi de trebuinţă mănăstirei … ce căzuse de câtăva vreme prin pogorârea dealului”. Intenţia sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Ţara Românească.
În următorii ani, Mănăstirea Cetăţuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al oştilor turceşti (1788) sau ca spital militar al armatelor ruseşti (1788-1792 şi 1806-1812).
Cu timpul, Mănăstirea Cetăţuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor şi al incendiilor, dar şi al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au incendiat nişte case din apropiere. Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura interioară.
În mai 1842, într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri de scriitorul Alecu Russo, acesta din urmă o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat domnesc, de pe o înălţime unde odinioară vegheau cete de ostaşi viteji, ţinând ochii în calea tătarilor, şi unde astăzi se îngraşă, dormind, câţiva călugări în compania buhnelor”. Scrisoarea respectivă a fost publicată de Alecsandri în 1874 în publicaţia „Columna lui Traian”, nr. 1, în semn de protest faţă de nepăsarea contemporanilor cu privire la monumentele istorice ale ţării.
În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Cetăţuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetăţuia a fost filială a Parohiei Galata, aici slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înfiinţat acolo o pepinieră de arbori şi viţă de vie americană.
Alţi cronicari ai epocii care au vizitat Cetăţuia au putut constata urmele ruinării acesteia. În jurul anului 1870, Vasile Alecsandri prognoza că „ruinele” de la Cetăţuia „vor dispare poate cu totul”. Episcopul Melchisedec Ştefănescu care a trecut pe acolo în anul 1884 nu a găsit decât o curte presărată „cu pietre şi plină de dudău”, încât îi era frică oricui a „umbla prin ea”, iar „casele egumeneşti se dărâmau”. În anul 1903, Nicolae Iorga scria că „Cetăţuia … era singură, pustie şi, într-o seară” când s-a urcat „pe coasta rotunjită a muncelului”, a fost speriat de strigătul huhurezului care vieţuia „sub bolţile pivniţelor părăsite”.
Zidurile de incintă
Încă de la început, Mănăstirea Cetăţuia a fost înconjurată de ziduri de piatră groase de aproape 1,40 m şi înalte de 7 m,[35] delimitând o incintă de formă pentagonală cu dimensiuni de aproximativ 120×60 de metri. Zidurile de incintă erau compuse dintr-o curtină masivă, având câte o turelă de flancare (turn de colţ) pătrată în colţurile de sud-est şi sud-vest (acesta s-a prăbuşit împreună cu zidul de pe latura vestică şi nu a mai fost reconstruit) şi un bastion în mijlocul laturii de nord. Turnurile de colţ aveau rol de apărare, având la parter metereze pentru tunuri, iar la etaj o sală boltită pentru puşcaşi. Lipsa turelelor în celelalte colţuri se explică prin faptul că acele laturi erau mai puţin expuse unui atac, din cauza accesului mai dificil.
Cetăţuia a fost gândită de la început şi ca loc de refugiu şi rezistenţă armată în caz de asediu, zidurile sale fiind prevăzute cu metereze mai înguste, pentru puşti (sâneţe) şi arcuri, iar din loc în loc existau deschideri mai largi, pentru tunuri. În exterior, meterezele erau foarte înguste, în timp ce în interior erau mult lărgite pentru a permite diferite înclinări ale armelor de foc. Meterezul din stânga este înclinat cu 45º spre dreapta, iar cel din dreapta este înclinat cu 45º spre stânga, anulându-se astfel orice unghi mort.
Meterezele de la turnurile de colţ şi de la turnul clopotniţă erau de tipul arquebuse, rotunde, având deasupra o deschidere pentru ochire. Zidurile de pe laturile de sud şi de est erau cele mai bine apărate, cele de pe laturile de nord şi vest aflându-se pe o coamă abruptă a dealului, greu de escaladat de eventualii atacatori. De-a lungul zidurilor se observă existenţa unui „drum de strajă” din lemn, pentru a permite apărarea la nivelul meterezelor.
În incintă se poate pătrunde de pe latura sudică (intrarea principală pe sub turnul clopotniţă) şi de pe latura nordică (o poternă apărată de un bastion). Bastionul de pe latura nordică, denumit astăzi Turnul „Cina Pelerinului”, are o înălţime mai mică decât cel de la intrarea sudică şi este prevăzut cu un balcon închis cu geam, de unde se poate vedea o panoramă a oraşului Iaşi.
Zidurile vestice se aflau pe o pantă abruptă. Ulterior, ca urmare a alunecărilor frecvente de teren din această zonă, partea vestică a zidurilor, împreună cu turnul pătrat din colţul sud-vestic, s-au prăbuşit pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, rămânând aşa până la începutul secolului al XX-lea. Zidul de incintă a fost refăcut cu ocazia lucrărilor de restaurare desfăşurate în perioada 1964-1971, tot atunci fiind refăcute şi bastioanele de la colţuri, cu excepţia turelei din colţul sud-vestic.
Turnul clopotniţă
Turnul clopotniţă a fost construit în anul 1670 în partea de sud a mănăstirii, având şi rolul de loc de intrare în mănăstire. El nu dispunea de metereze, având doar nişte găuri rotunde de ochire, cioplite în piatră, pentru tragerea cu puşca.
Pe clădirea turnului, desupra intrării, se află săpată în piatră stema Moldovei (un cap de bour, purtând o coroană pe coarne, şi între coarne o stea; în dreapta un soare, în stânga o lună, dedesubt o cruce) şi în jurul ei o pisanie în limba slavonă cu următorul text: „Herbul prealuminatului domn Io Duca Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, anul 7178 (=1670) luna iunie 10”. Această placă din piatră a fost distrusă „premeditat şi fără temei” în 1948, ea fiind reconstituită apoi după reproducerile fotografice şi amplasată la locul iniţial.
Turnul are două etaje, având următoarea funcţionalitate:
- la primul etaj este o sală foarte îngustă, unde se aflau două tunuri
- la al doilea etaj se află clopotniţa.
În încăperile din turn se pătrunde de pe drumul de strajă aflat la nivelul primului etaj. De pe drumul de strajă aflat în partea dreaptă a turnului se accede, printr-o uşă care duce la o scară în spirală, foarte îngustă, în clopotniţa de la al doilea etaj. Accesul la primul etaj se face de pe o scară mobilă aflată în partea opusă a sălii clopotelor, care cobora din clopotniţă până la nivelul drumului de strajă. Deoarece aici se aflau tunurile, acesta avea rolul de încăpere care trebuia să fie cucerită ultima, doar după înfrângerea rezistenţei străjerilor din camera clopotelor.
În cursul ultimei restaurări, pe latura de est a turnului s-a descoperit şi o trapă pregătită pentru prinderea în cursă a eventualilor atacatori.
