Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 3 februarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost un istoric şi om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române, victimă a regimului comunist din România.

Biografia

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 21 Ianuarie 1898 (după alte informaţii, la 30. 01. 1898), la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza, văduva fiului lui Cuza, Alexandru.[1] şi nepotul lui Ion C. Brătianu. Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. Relatiile dintre tată si fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi. Cei doi divorţaseră a doua zi după cununia religioasă, doar pentru a-l recunoaşte pe viitorul istoric drept fiu legitim. Abia după 1918, Gheorghe I. Brătianu îl va frecventa pe I.I. C. Brătianu, cerându-i sfatul şi sprijinul. S-a căsătorit cu Elena Sturdza , în Bucureşti, la 27.01.1922, aceasta fiind sora prinţului Mihai Gr. Sturdza.

Studii

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza – construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparţinuse iniţial familiei Sturza – actualmente muzeu, şi la proprietatea din Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara aceluiaşi an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, în „Revista istorică”, reprezentând debutul istoriografic al tânărului Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înfiinţat revista- manuscris „Încercări”.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 – 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.

În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1919, când obţine licenţa în drept. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică şi se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioşi, ca Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi obţine licenţa în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923). În 1929 avea să susţină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franţa, cu teza intitulată „Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle” (Cercetări asupra comerţului genovez din Marea Neagră), obţinând titlul de doctor (de stat) în litere. Teza propriu-zisă a fost tipărită la Paris, chiar în anul susţinerii la Sorbona, adică în 1929.

Cariera profesională

În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940, a Universităţii din Bucureşti. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române şi membru titular în 1942. Între 1935 şi 1947 îndeplineşte funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947). În anii ’30, a fost şeful unei fracţiuni dizidente a Partidului Naţional Liberal, pe care o înfiinţase. Încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, Gheorghe brătianu a fost ales membru corespondent al Societăţii Ligure di Storia Patria din Genova (1925),în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936 al Societăţii de Ştiinţe şi Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice.

Cariera politică

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, nemulţumit de politica PNL, care se opunea cu înverşunare întoarcerii în ţară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea , omul politic Gheorghe I. Brătianu, care era unul din susţinătorii viitorului rege, va da curs sugestiilor acestuia, şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări liberale dizidente: PNL Gheorghe Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938. Va fi exclus din PNL ca urmare a atitudinii sale. Odată cu Gheorghe I. Brătianu vor pleca din PNL o serie de personalităţi marcante ale culturii şi politicii româneşti interbelice, precum Ştefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc… Fără a avea o influenţă electorală notabilă, noua formaţiune politică, în primii ani de la înfiinţare, a sprijinit politica lui Carol al II-lea, dar s-a distanţat ulterior de aceasta, pe măsură ce acesta continua politica de fărâmiţare a partidelor şi de întărire a puterii sale personale.

În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu s-a opus în mod categoric politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianţă cu aceasta, fiind convins de faptul că o alianţă cu Germania nazistă ar fi un lucru benefic pentru România. Regele Carol al II-lea notează în jurnalul său că istoricul Gheorghe I. Brătianu era „marele apostol al înţelegerii cu Germania”.

În data de 22 octombrie 1934, ministrul german al aerului, Mareşalul Hermann Göring, vorbind în numele lui Adolf Hitler, expune ambasadorului român la Berlin, Nicolae Petrescu-Comnen, o ofertâ germană către România, respectiv garanţia integrală a graniţelor, în special a graniţei cu Uniunea Sovietică şi a graniţei cu Ungaria, oferind totodată o reînarmare completă a armatei, cerând în schimb, ca România să se opună cu toate forţele oricărei încercări de trecere a trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Nicolae Titulescu, care promisese deja partenerilor săi francezi şi cehoslovaci, care încheiaseră deja tratate de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, pentru cazul unui conflict european, că va încheia şi el un tratat similar, care ar fi permis trupelor sovietice să treacă prin România pentru a „sprijini” Franţa şi Cehoslovacia contra Germaniei, ascunde guvernului raportul lui Petrescu-Comnen.

O lună mai târziu, în 20 noiembrie, informat de către Mihail Sturdza asupra acestui fapt, Gheorghe I. Brătianu, se deplasează la Berlin, unde Hermann Göring şi Adolf Hitler, cu care are convorbiri, dar şi baronul Konstantin von Neurath, ministrul de externe nazist, confirmă oferta făcută României. Ulterior, oferta va fi reînnoită, în urma unor convorbiri cu aceiaşi oficiali, în 7 noiembrie 1936 şi în 16 noiembrie 1936. „Combinaţiile” lui Nicolae Titulescu vor face obiectul mai multor interpelări în parlament ale lui Gheorghe I. Brătianu, numit lider fascist de „Pravda” din 15 decembrie 1936.

Cu un an înainte, în 5 octombrie şi 26 noiembrie 1935, Gheorghe I. Brătianu, în intervenţiile sale în Parlament demonstrase pericolul pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul României, ca şi imposibilitatea de a le impune plecarea de pe teritoriul românesc, atâta vreme cât Uniunea Sovietică avea pretenţii asupra Basarabiei, arătând că deschiderea graniţelor înseamnă de fapt o invitaţie spre bolşevizarea ţării. Comuniştii nu-i vor ierta niciodată aceste intervenţii în parlament, ca şi întrevederile avute cu Adolf Hitler.

La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNŢ) şi Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mişcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. Scorul electoral al partidului condus de către Gheorghe I. Brătianu a fost de 3,89% (119.361 voturi). În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate. La 14 februarie 1938, este emis un „decret-lege” prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală, instaurând astfel dictatura regală.

Gheorghe I. Brătianu nu a participat la şedinţele Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 în care au fost cedate Basarabia şi Bucovina de Nord, ci numai la cea din noaptea de 30 spre 31 august 1940, convocată în vederea acceptării sau respingerii Arbitrajului de la Viena. El a insistat pentru o rezistenţă militară, deoarece cedarea va aduce „prăbuşirea, prăbuşirea prin demoralizare, neputinţă şi anarhie”.

După lovitura de stat de la 6 septembrie, când regele Carol al II-lea a fost detronat şi determinat să plece în exil de către generalul Ion Antonescu, va fi solicitat de către acesta din urmă să participe la guvernare, într-o formulă tripartită, împreună cu Mişcarea Legionară. Horia Sima a fost de acord, cu condiţia să nu solicite ministerele vizate de legionari, interne, externe, educaţie şi culte. Horia Sima afirmă că Gheorghe I. Brătianu a cerut prea mult, respectiv Vice-Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul de Externe şi totalitatea ministerelor economice, astfel încât nu s-a ajuns la nici o înţelegere. La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, perioadă în care participă la luptele din Crimeea. În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent În studiul său introductiv la ediţia din 1980 a cărţii lui Gheorghe I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, publicată la Editura Eminescu, Valeriu Râpeanu afirmă că acel curs Formule de organizare a păcii în Istoria Universală a fost predat de Gh. I. Brătianu la Facultatea de litere din Bucureşti, din acest curs fiind publicate două părţi în Revue historique du Sud-Est Europėen , XXIII, Bucarest, 1946, ultima parte (p. 31-56) cuprinzând situaţia de după primul război mondial şi câteva încursiuni în deceniul trei.

În paralel, continuă activitatea universitară. În anii 1941-1942 şi 1942-1943 va ţine cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea Bucureşti. La 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre “spaţiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spaţiul care “cuprinde acele regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincţie între spaţiul de securitate, spaţiul etnic şi spaţiul vital. Spaţiul etnic era “spaţiul locuit de acelaşi popor, în sensul de naţiune”, iar spaţiul vital era un “raport de forţe”, “spaţiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forţe”. Spaţiul de securitate putea să coincidă cu spaţiul etnic-de unde rezultă o “poziţie tare”-, putea, însă, să-l şi depăşească. Afirmarea spaţiului de securitate nu înseamnă voinţa şi dorinţa de-a acapara un “spaţiu vital”, deci nu este expresia unei forţe în expansiune.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două “poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: “1.Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpâneşte. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”. Tot el adăuga că “noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”. Istoria veacurilor XIX şi XX era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind “o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa”. Cursul despre Chestiunea Mării Negre va fi litografiat, pentru uzul studenţilor, prin grija editorului Ioan Vernescu. Cartea despre Marea Neagră va fi tipărită postum.[21]În anul 1988 a apărut o traducere în l.română a cărţii lui Gh.Brătianu intitulată Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Vol. I

Începutul represiunilor comuniste

În 1947, în cadrul represiunilor dezlănţuite de autorităţile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară şi de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forţat şi i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 – odată cu reorganizarea Academiei Române, – care ia acum numele de Academia R.P.R. – i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

Arestarea şi detenţia

În noaptea de 7/8 mai 1950, este arestat de organele securităţii şi întemniţat la închisoarea din Sighet,fiind reţinut aproape trei ani, fără să fi fost judecat şi condamnat.

Opera lui Gheorghe I. Brătianu

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică teza continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Asemeni lui Iuliu Maniu şi a celorlalte personalităţi politice şi culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor şi a coloniilor de muncă forţată, Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelaţia luminoasă de savanţi şi politicieni patrioţi, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporului român.

Principalele lucrări

Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle (1929)
O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940)
Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945)
Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele române (postum)
Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum)