Catinca Drăgănescu, regizorul spectacolului:

Pentru mine, spectacolul ăsta este despre ignoranţă şi autosuficienţă, despre cei pe care bunăstarea şi confortul  i-au prădat de valori, despre idealuri decăzute şi multă, foarte multă, inerţie.

Nişte omuleţi mici şi plicticoşi, pe alocuri amuzanţi, pe alocuri ridicoli, ȋşi petrec verile la ţară, unde speră să uite de toate problemele de peste an şi să se relaxeze ȋn confortul multelor bunuri acumulate. Au bani, au statut social, au familii şi nu au griji. Nu vor să audă despre ce se ȋntâmplă ȋn lume, nu vor să ştie de probleme, nu vor să li se ţină teorii, vor doar să se simtă bine. Numai că e de ajuns ca unul dintre ei să ȋnceapă să renunţe la aparenţe pentru ca tot ceea ce părea la ȋnceput amuzant, să devină trist, dureros şi autoreflexiv.

Mă revoltă pasivitatea şi micimea morală care ne domină. Îmi repugnă lipsa de coloană vertebrală şi laşitatea. Cred că trăim ȋntr-o lume ȋn primul rând coruptă moral, incapabilă să se regenereze ȋn absenţa unei revolte faţă de sine ȋnsăşi. Confortul, suficienţa, vieţile călduţe par a omorî conşiinţa şi simţul critic. Este o plagă şi aşa cum se ȋntreba şi Gorki, mă ȋntreb şi eu dacă artistul poate rămâne indiferent la aşa ceva, sau dacă este ȋn ȋnsăşi esenţa sa să reacţioneze, să chestioneze; nu să vindece, dar să tragă un mare semn de exclamare.

Nu ne-am propus să facem un spectacol comod, ci unul provocator, care să ridice ȋntrebări.  Care să ridice şi altora ȋntrebările pe care ni le punem şi noi.

UN DOLCE FAR NIENTE este o oglindă pusă ȋn faţa noastră, spectatori şi artişti laolaltă. Ne ȋntreabă pe un ton amar şi cinic, cine suntem şi dacă ne place cine am devenit. 

Raluca Rădulescu, traducătoarea piesei, despre un proces de lucru deloc obișnuit:

Auzisem despre scenariul și filmul lui Peter Stein și Botho Strauss din 1976, despre montarea lui Alvis Hermanis de la Schaubühne sau despre cea de La Comédie Françise, dar conceptul Catincăi era atât de puternic și de bine argumentat, încât am preferat să evit orice contact cu alte variante înainte de a avea propria noastră versiune de text. De altfel, procesul de lucru nu a fost deloc unul obișnuit. Practic, am lucrat la patru mâini. Piesa lui Gorki, montată în întregime, ar însemna 6-7 ore de spectacol. Am renunțat la personajele și poveștile periferice. Abia am redus la jumătate. Am tradus, am scurtat, am rearanjat scenele, am rescris, am sintetizat, am comprimat.

Supriza majoră a fost inteligența excesivă a replicii lui Gorki. Citești și ai senzația că multe replici nu conțin niciun fel de informație care ar afecta narațiunea, dar când renunți la ele, îți dai seama că se pierd sensurile, relațiile dintre personaje și coerența poveștii. Da, Gorki este un dramaturg de replică! Iar replica lui Gorki este vie și actuală azi, acum, aici. Adevărul din replicile lui Gorki este de cele mai multe ori și adevărul societății în care trăim. Însă ritmul impus de conceptul regizoral a făcut necesar ca textul să fie scurtat până în ultima clipă, iar precizia construcției spectacolului și inteligența replicii lui Gorki să îi oblige pe actori la o disciplină și concentrare maxime pentru a conține toată încărcătura personajelor și toate indicațiile regizorale, într-un text esențializat! Însă tot ce rămâne de văzut după joaca noastră de-a cuvintele, este jocul actorilor „de-adevăratelea”!