JANUVIA – Romanul ascezei

Am citit Januvia – romanul ascezei cu un interes care se augmenta pagină cu pagină în parabolă, care se făcea una cu textul, cu entuziasmul pentru detaliu, cu metafora șerpilor care populează insula și mai ales a Dragonului Parsifal. Insula devine astfel un ”personaj” liric care se hrănește, crește din eseistica pictorului retras pe Januvia, așa cum crește credința acelor pelerini care deveneau creștini ”pe cale” – nu la plecare. Desigur, romanul poate fi citit și ca un ”Manual de asceză” tixit cu idei din alte manuale, cu bine citite manuale, dar și ca un jurnal de idei.

Titlurile capitolelor, dar și frumusețea textelor este deseori poematică, se simte duhul autenticului poet, care e Daniel Corbu, viziunile ard de catranul cernelurilor din cărțile lumii, din carnea arsă de căutări sfâșietoare, insula pare a fi o prelungire a bibliotecii ideale, unde, da, și răstignirile se petrec. Pictorul autoexilat pe insula din Pacific întru purificare și asceză e pînă la urmă schimnicul care urmărește drumul stelelor pe cer, așteaptă întîlnirea cu Dumezeu și știe fisura pe unde coboară îngerii și diavolii.

Foile disparate din final îmi întăresc convingerea că am citit unul din cele mai interesante jurnale de idei ale unui artist contemporan, un poem-parabolă din care am înțeles că însăși straturile cu flori/legume de pe insulă la care personajul Eduard Bazon lucrează sunt zidul cetății lui, dar pot fi și Uruk-ul lui Ghilgameș, fapta lui Faust și chiar versul smintit întru frumusețe al unui poet botezat cu harul apelor Ozanei…