Încarc Evenimente

« Toate Evenimente

  • Acest eveniment a trecut.

„Un furt odios” din Istoria literaturii române, acum şi la Iaşi – Interviu cu Luca Dinulescu

aprilie 23, 2018

„Un furt odios” din Istoria literaturii române, acum şi la Iaşi

Interviu cu Luca Dinulescu

„Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate” este titlul unui interesant proiect literar concretizat prin publicarea, în anul 2017, a primului volum al seriei sub egida prestigioasei Edituri UNIVERS. Un astfel de eveniment editorial original nu poate trece, în mod sigur, neobservat în faţa unui public avizat din cel puţin câteva motive evidente: titlul surprinzător în care numai termenul „alternativă” pare să ne mai salveze de la apariţia unui alt „Cod al lui Hammurabi” în peisajul criticii de specialitate, melanjul nonconformist dintre tema abordată, tehnica grafică inedită pentru un astfel de gen perceput a fi oarecum rigid, dificil digerabil, şi textul cu mărci stilistice unitare (datorită profesionalismului trio-ului textierilor), condimentat în mod predilect cu figuri de stil speciale, care nu sunt însă la îndemâna tuturor, precum ironia, litota şi sarcasmul.

Autorii textului şi graficii sunt patru „muschetari”, tineri-simbol ai unei generaţii frumoase, scriitori talentaţi şi oameni, în mod evident, activ implicaţi social: LUCA DINULESCU, scriitor, muzician, scenarist, cu studii de regie de film, nominalizat la secţiunea de lungmetraj a Concursului de scenarii HBO (TIFF, 2005) şi, deloc în ultimul rând, tatăl unei fetiţe frumoase şi skateboarder; RĂZVAN BICĂ este, de asemenea, un scriitor şi jurnalist cunoscut; DRAGOȘ SCHENKEL este scriitor, pasionat de fotografie şi artă, trăitor în oraşul francez al marilor iubiri, iar MIHAI IONUŢ GRĂJDEANU este un tânăr autor prolific de bandă desenată şi romane grafice.

Pe scurt, trama primului volum, în mod simbolic denumit „Un furt odios”, titlu cu un pregnant potenţial de marketing jurnalistic publicitar, este următoarea: se face că, într-o bună zi, sub avalanşa mediocrităţii, a epigonismului şi fariseismului literar contemporan, din binecunoscuta „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, considerat, cu prea puţine excepţii, un axis mundi al criticii literare şi reper valoric suprem care stăruie prin soliditatea opiniilor în faţa timpului, au dispărut operele valoroase ale marilor clasici, precum şi cele ale unor scriitori interbelici prestigioşi, paginile uriaşului tom rămânând astfel complet albe ca şi cum o vrajă malefică ar fi făcut să dispară, dintr-o dată, toate câte fuseseră scrise de reputatul critic şi istoric literar. Aşa se face că pe rafturile bibliotecilor au rămas în prezentul cenuşiu doar cărţile fără valoare, maculaturi scoase de sub triste tiparniţe lipsite de vocaţie editorială şi selecţie valorică, iar generaţii întregi nu au mai putut avea acces la cunoaşterea adevăratelor capodopere ale literaturii române.

În acest context, trei tineri entuziaşti, Luca, Răzvan şi Dragoş, aleg să pornească la drum călare pe trei mijloace inedite de locomoţie aparţinând unor timpi istorici diferiţi, unul pe motor, altul pe skateboard, iar ultimul, dar nu şi cel din urmă, pe fantasticul cal din poveste, în căutarea literaturii române, a „timpului (de aur) pierdut”, ca-ntr-o fabuloasă odisee a „Lânii de aur” sau a „Sfântului Graal”, ţesătură în care putem întâlni, nu fără o deosebită plăcere, şi elemente concrete de morfologie a basmului românesc. Care sunt aventurile eroilor noştri şi cu cine se vor întâlni aceştia în lunga lor călătorie în cele trei zări ale provinciilor româneşti, rămâne să descoperim împreună citind şi chiar recitind acest prim volum, dar ca să vă stârnim puţin curiozitatea, vom aminti acum doar câteva dintre aceste ilustre nume: Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Emil Cioran, dar şi figuri contemporane precum Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu.

Domnule Luca Dinulescu, în mod inevitabil, urmând aventurile eroilor noştri, este evident că de pe harta promovării spaţial-geografice a „Istoriei alternative” nu trebuia să lipsească un eveniment similar şi în Moldova, mai precis la Iaşi, spaţiu junimist prin excelenţă, într-adevăr nesincron, pentru că după cum se pare, din nou, Muntenia şi Ardealul ne-au luat-o înainte. Dar mai bine mai târziu decât niciodată… Noi, ieşenii, vedem cumva acest eveniment şi ca pe o întoarcere simbolică acasă a „Istoriei literaturii române” valoroase aduse nu oricum şi de orişicine, ci de patru tineri talentaţi, curajoşi şi nonconformişti. Poate şi de aceea o poveste cu bule şi supereroi este mai credibilă şi mai emoţionantă decât dacă mesajul-semnal ar fi venit pe nişte căi previzibile, emise de nişte foruri rigide sau suspecte de anumite interese meschine, cu atât mai puţin într-un moment al noilor alegeri pentru preşedinţia USR la nivel naţional şi local. Ce semnificaţie are însă pentru dumneavoastră evenimentul de lansare la Iaşi în contextul turneului de promovare a cărţii prin întreaga ţară?

În primul rând aș vrea să vă mulțumesc foarte mult pentru amabilitatea și disponibilitatea de a realiza acest interviu. În al doilea, trebuie să recunosc că ideea de a veni la Iași nu-mi aparține. Cei care au avut-o sunt Răzvan și Elena Zamfirescu, un cuplu de oameni foarte, foarte mișto, Răzvan fiind, de altfel, cel la invitația căruia am mers la Timișoara, la librăria Cartea de nisip. Adică eram la ei acasă, mă pregăteam să plec spre aeroport când, deodată, Răzvan a zis: băi, stai așa. Dar de ce nu mergi tu cu cartea și la Iași? La care eu am rămas cumva interzis și aici vine cel de-al treilea punct al răspunsului, adică, ei bine, eu nu am fost în viața mea la Iași! Am zis da, firește, adică dacă s-ar fi putut, ceea ce la momentul respectiv nu părea posibil, sigur că aș fi vrut. Iașiul are o rezonanță colosală, asta ca să nu mai spun că pentru cineva ca mine, care se ocupă chiar și sporadic de cultura română, e o rușine să nu mergi niciodată în acest oraș. Am călătorit mai mult în America decât în România, iar asta este neplăcut, pentru că eu sunt român, nu sunt american. În fine. Cam așa a pornit această idee, iar de aici și până la evenimentul propriu-zis, care, iată, se întâmplă pe data de 28 aprilie la Librarum Iulius Mall, am străbătut câțiva pași care nici mie nu-mi vine să cred că s-au materializat. Cât despre ceea ce voi găsi la Iași, mai mult decât că e un oraș vibrant din punct de vedere cultural, nu știu absolut nimic, oare oamenilor de acolo le plac benzile desenate, oare vor aprecia această carte?, habar nu am, dar nu pot să spun decât că sunt foarte, foarte curios să descopăr.

Facem parte dintr-o generaţie a anilor ’70 – ’80, pentru care BD-urile au rămas, cred, o nostalgie a arheologiei copilăriei. Îmi amintesc, astfel, cu plăcere de câteva dintre cele mai populare benzi desenate europene ale secolului al XX-lea: aventurile simpaticului reporter Tintin creat de belgianul Hergé, peripeţiile lui Corto Maltese al lui Hugo Pratt, protagonistul unei serii publicate, la început, de revista „Pif”, sau aventurile lui Rahan, puternicul erou curajos, loial, generos şi înțelept. Cât anume din elixirul magic al personalităţilor acestor eroi nemuritori a rămas, poate fără să ne dăm seama, în sufletul micilor cititori de odinioară? Cât de mult i-a marcat, astfel încât, peste ani, câţiva dintre aceştia să facă o asemenea alegere artistică nu numai ca tehnică, ci şi ca viziune asupra vieţii, a adevărului, binelui şi frumosului? Cât de mult v-au influenţat, aşadar, benzile desenate ale copilăriei atât pe dumneavoastră, cât şi pe ceilalţi autori ai volumului?

Pe mine, unul, benzile desenate m-au influențat enorm. Adică eu nu pot să spun că aș fi fost un om complet fără să iau contact cu această formă de exprimare formidabilă. Și mă bucur mult că îl aduceți în discuție pe Hugo Pratt, pentru că, dincolo de biografia fabuloasă a desenatorului, el desigur că l-a creat pe Corto Maltese, personaj care m-a influențat mult. De câte ori nu mi-am dorit, oare, să fiu eu acela care trecea prin aventurile lui Corto, contra-revoluționarul fascinant care apărea oriunde aveau loc evenimente importante în lume? Asta ca să nu mai spun că la capul patului am seria mea preferată de benzi desenate, „Orașele obscure”, a lui François Schuiten și Benoît Peeters, ceva absolut fabulos despre care voi vorbi cândva mai extins, cu altă ocazie. Adică benzile astea desenate sunt sculptate în piatră pentru mine, universul magic care se desprinde de acolo este unul dintre cele mai importante lucruri pe care i le voi lăsa fiicei mele, despre care îi voi povesti, prin care poate ne vom plimba, poate, dacă viața ne-o va permite.

După momentul reprezentat de anul 1990, raportul dintre numărul editurilor şi cel al titlurilor publicate s-a răsturnat într-un mod uneori exasperant pentru un editor serios, ca de altfel şi pentru un autor valoros. Am ajuns astfel ca, într-un timp relativ scurt, în loc de vreo 10 edituri câte existau până în 1989, să avem pe piaţa editorială românească peste 10.000, multe dintre acestea de apartament (valabil chiar şi fără ghilimele!), iar în locul faraonicelor tiraje de zeci de mii de exemplare, cifrele obişnuite să nu depăşească câteva sute până la prea puţinele cazuri fericite de o mie sau două mii de bucăţi comandate. Aşa se face că însăşi definiţia unei „case editoriale” s-a demonetizat, multe edituri ajungând să funcţioneze doar ca simple tipografii dotate cu un copiator şi o listă de ISBN-uri. Un proces complex de editare a ajuns, astfel, sinonim pentru multe „edituri” cu o formă de comerţ de joasă speţă, din viziunile lor imediate lipsind cu desăvârşire noţiunea de „selecţie valorică”. Aşa se face că s-au născut pe bandă rulantă mii de „autori”, mulţi dintre aceştia ajunşi curând chiar şi membri USR, dar aceasta este o altă poveste! O literatură de gen minor, o literatură fără valoare, un balast care, iată!, ca să revenim la cartea noastră, este însă atât de copleşitor încât marii autori ajung să-şi retragă operele din istoria literaturii, ca-ntr-o formă de protest care transgresează epocile literare, pentru că această coabitare devine malefică, sufocantă, nocivă, irespirabilă, imposibil de imaginat şi de acceptat. Am descoperit, aşadar, cu plăcere, în această „Istorie alternativă” un soi de manifest, dar şi de oglindă a revoltei care mă frământă deseori şi ca om, dar şi ca editor care primeşte zeci de manuscrise nepublicabile.

Care este, de fapt, mesajul dumneavoastră, domnule Luca Dinulescu, prin acest prim volum al seriei?

Cunosc problema care vă frământă, a milioanelor de edituri care au apărut și vă împărtășesc opinia, liberalizarea pieței de carte a fost bulversantă în România. Dar până la urmă ce proces de liberalizare n-a fost dezastruos la noi, fie că vorbim de industrie sau de mediul editorial? În ce privește cazul nostru concret însă, lucrurile au stat în felul următor: la vremea când am scris cartea a existat un val de autori români, primii care foloseau un limbaj ceva mai colorat, lucru care pe noi ne-a scandalizat. Sigur, nu am să le dau numele aici, dar a existat această perioadă în care ei descoperiseră limbajul murdar, colocvial și, nu în ultimul rând, drogurile. Bun, și le povesteau cu mare patos, cu multă sete, lucru care, din nou, nouă ni s-a părut teribil. Nu-mi dau seama însă de ce. Pudibonzi nu eram, nu suntem nici astăzi, așa că, sincer fiind, cât se poate de sincer, pentru că altfel nici nu prea-mi iese, cred că era pe undeva și o invidie a faptului că, uite bă, ăștia sunt publicați, noi nu, sau dacă da, n-a auzit nici dracu de noi, așa că, ce naiba? Înjurături știam și noi, droguri mai puțin, dar cert este că ne simțeam nebăgați în seamă pe niște merite pe care simțeam că le puteam livra și noi, uneori chiar mai bine. Așa îmi explic felul în care s-a născut această carte, sau cel puțin partea ei de manifest și sigur că aici vorbesc în nume personal, nu știu dacă și ceilalți doi autori gândeau la fel, sau nu mai țin minte. Dar, foarte sincer vorbind, la mine asta a fost. Uite, bă, ăia înjură și lumea vorbește despre ei. Și eu știu să înjur, despre mine de ce nu vorbește nimeni? Sigur, între timp lucrurile s-au mai decantat, gusturile noastre literare s-au mai format și ele, iar nu în ultimul rând dintre cei care au format valul de autori la care fac referire, unii au confirmat, alții, însă, nu. Cei mai mulți, de fapt, nu, dar asta e cumva o altă discuție, iar eu nu sunt chemat s-o port, pentru că nu sunt critic literar.

BD-urile pot fi o carte câştigătoare sau una pentru perdantă pentru genul perceput a fi oarecum auster al unei „istorii a literaturii”, fie aceasta şi alternativă, cu atât mai mult cu cât alegem ca fir al Ariadnei însăşi „biblia” acestui gen, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, „cărămida” care a înfiorat, cu siguranţă, generaţii întregi de elevi. De ce aţi ales, aşadar, tocmai „Istoria” lui Călinescu ca reper valoric fundamental? Poate cumva datorită afinităţii apărute poate chiar şi la nivelul subconştientului, adeziunea a venit poate şi datorită faptului că aceasta este considerată mai curând un „roman critic” decât un gen pur de istorie literară? Aţi riscat şi aţi câştigat? Pentru că trecând deja peste jumătate de an de la lansarea pe piaţă a cărţii, aţi reuşit, probabil, până acum, să captaţi ecouri din diverse zone ţintite, nu numai pe cele ale cititorilor şi ale bloggerilor care s-au dovedit deosebit de favorabile acestui prim volum?

La vremea respectivă erau în vogă încă două Istorii ale literaturii, pe lângă cea a lui Călinescu. Cea a lui Nicolae Manolescu, respectiv cea a lui Alex Ștefănescu. Nouă asta ni s-a părut că stârnește confuzie și atunci am zis, la naiba, dacă toți oamenii ăștia pot scrie niște istorii ale literaturii, așa cum le văd ei, hai să facem și noi una, în care să fim noi. Iar ceea ce am scris aici poate că trebuie cumva juxtapus cu răspunsul anterior. Eu eram frustrat de faptul că publicasem o carte, care, ok, a avut succes cu câteva dintre prozele ei, cele mai proaste de altfel, dar asta e o altă ciudățenie asupra căreia n-am să insist. Ceea ce se întâmpla însă, cumva, era faptul că eram deranjat că se vorbea și despre alții, nu doar despre mine, ceea ce sigur că e o tâmpenie, dar asta am explicat deja mai sus. Iată, deci, cei doi factori care, coroborați, au dus cumva la nașterea cărții: aceste multiple istorii ale literaturii, plus frustrarea mea, sau a noastră, că nu eram în centrul atenției. Sigur, asta pe lângă elementele de picanterie suburbană din operele literare despre care deja am amintit și la care noi am reacționat, îndreptățit sau nu. Altfel, vorbind despre riscul pe care ni l-am asumat, el este incalculabil. Așa ceva nu faci decât din pasiune, iar la noi era pasiune și demență cu carul. Cât despre ecourile pe care această carte le stârnește, ele nu doar că sunt foarte favorabile, ci și încurajatoare: sunt, aș zice, mulți oameni care ne întreabă când scoatem al doilea volum. Aici trebuie să fac, însă, o distincție și să spun că din zona așa-zis „grea” a literaturii române, din partea criticilor cu notorietate, reacțiile nu au existat și nici nu cred că vor exista prea curând, din simplul motiv că această carte este un animal ciudat, imperfect, care nu li se adresează în mod special și pe care ei nu știu cum să-l ia. Bun, dar de ce nu li se adresează?, veți întreba, poate. Sincer, nu știu. Poate că felul nostru de a vedea literatura română este diferit, sau poate mult prea iconoclast și atunci aici se creează două drumuri care se despart, lucru care pe mine nu mă deranjează însă în mod special. Până la urmă cel care plătește, cititorul, este, în afara unui cerc de inițiați de câteva mii de oameni, în foarte mică măsură influențabil de critica de specialitate. Altfel, să nu uităm că noi vorbim, în continuare, de o cultură în care volume cu mii de pagini, adormitoare și slabe, contemporane de altfel, sunt văzute ca fiind ceva uimitor. Sigur, nu este cazul să dau exemple, cel puțin nu acum, dar este un fapt. Cultura română este o cultură în care mulți oameni cred că Tarkovsky este actual. Atenție, nu mare, nu bun, nu talentat, ci actual.

Poate că nu e deloc întâmplătoare nici alegerea Editurii Univers pentru editarea unei astfel de serii, după părerea multora încă una dintre cele mai importante, nu numai una dintre cele mai vechi edituri din România, dovadă a valorii sale incontestabile fiind însuşi faptul că multe edituri mai tinere şi-au construit programul editorial fundamental selectând multe dintre titlurile incluse în portofoliul iniţial al Editurii Univers? În acest context, putem considera acest prim volum un act de curaj atât pentru colectivul de autori, cât şi pentru editura care şi-a însuşit actul de publicare şi de „aducere pe lume” a volumului. Cât de necesare şi de utile mai sunt însă astfel de acte de curaj într-o lume ca a noastră, a unei utopice şi iluzorii libertăţi de opinie şi de acţiune, când dreptatea nu prea poate să-i mai aparţină căţelului Samurache, ci doar lui Samson, dulău de curte, cel ce „latră cel mai tare”?

Sigur că alegerea Editurii Univers nu a fost întâmplătoare. De altfel, soții Crupenschi, cărora le voi face statuie cât de curând, nu știu din ce, poate din bronz, am să văd, au făcut un act de nebunie flagrantă publicând această carte, dar ăsta este genul de proiect care poate să-ți iasă sau nu, pentru că ai altele zece-douăzeci care merg, care vând. Iar ei, cu nasurile lor de editori versați, care au mai și călătorit prin America, ce-au zis? Băi, băieții ăștia sunt nebuni. Hai să-i publicăm. Sigur, se va vinde mai greu, dar se va vinde într-un final. Și exact asta se întâmplă. Să nu uităm că volumul a fost deja prezentat la Televiziunea Română, a fost la Radio România Cultural, s-a scris enorm despre el, și acum, dar și acum zece ani, a mers la Timișoara, merge acum la Iași, iar în toamnă mai avem cel puțin o lansare majoră preconizată în București. Aici nu există dubii. Există lume care îl place, care îl vrea. Cât despre utilitatea unor astfel de demersuri în această epocă, este o întrebare foarte interesantă și am să vă răspund cu un exemplu cunoscut din lumea cinematografului: „Apocalypse Now„ al lui Coppola. Ei bine, acest film, genial, de altfel, este folosit drept contra-exemplu despre cum să NU faci un film. De ce? Păi pentru că tot ceea ce s-a întâmplat la filmări a fost un dezastru, lumea înnebunise, Coppola scria filmul din mers, pe genunchi, l-a dat afară pe Harvey Keitel după două săptămâni, Martin Sheen, înlocuitorul lui, a făcut infarct, taifunul le-a distrus tot set-up-ul din junglă, elicopterele pe care le foloseau erau chemate constant să mitralieze rebeli, asta ca să nu mai vorbim că atunci când a apărut Marlon Brando la filmări avea spre 200 de kile și nu învățase nicio replică. Nu știa nimic din ce urma să se întâmple, nimeni nu înțelegea nimic, toți urlau la toți. Adăugați la asta faptul că se ieșise mult, mult din buget, iar Coppola însuși se ruinase, pentru că investise tot ce avea în film și știa că dacă nu-i iese va fi un om mort. Dar, în ciuda acestor evenimente, rezultatul a fost cel pe care-l știm cu toții. Sigur este însă că de atunci nu se mai fac filme în felul ăsta. E bine? E rău? Nu am nicio idee. Dar dacă vrei să faci istorie, dacă vrei să rămâi cu ceva, lucrurile atunci trebuie făcute altfel. Nu merge cu unghiile tăiate, cu bască și veston apretate de la Zara sau de la H&M. Lucrurile mișto pur și simplu nu se fac așa și mă doare inima când văd oameni care totuși le fac, dar asta e, până la urmă suntem, din fericire, liberi și fiecare procedează cum crede de cuviință.

Aţi fost întrebat în mai multe interviuri cui se adresează această carte. Eu vă voi întreba cui nu se adresează „Istoria alternativă”? Cine nu ar trebui să o citească?

Oamenii plictisitori. Oamenii care își fac provizii de smântână, sau salam, pentru doi-trei ani, pentru că, nu-i așa, „nu se știe niciodată”. Oamenii care se culcă la 10, ca să prindă somnul de sănătate, sau cum se cheamă. Eu și acești oameni vom merge mereu pe străzi diferite și probabil că și cartea noastră la fel.

Consideraţi umorul şi ironia forme potrivite, necesare şi constructive de „catharsis” social într-o lume plină de violenţă, egocentrism, ipocrizie şi derută a reperelor valorice, în general, dar şi aplicat, în literatură?

Evident, da. Atât timp cât rămâne o ironie fină, desigur. Din momentul când devine sarcasm agresiv, e o poveste în care eu nu mă mai regăsesc.

Cât timp a durat realizarea acestui prim serial al literaturii române şi câte volume plănuiţi că vor urma? Ne puteţi dezvălui câte ceva din continuarea acestui promis foileton? Ce mistere ascunde această planetă vecină cu Pământul, intoxicată de sulf şi hidroxid de potasiu, pe care sunt refugiaţi Eminescu şi Cioran, aşa cum ni se indică din BD-ul de pe coperta IV a primului volum? Şi pe când să aşteptăm în librării următorul volum?

Acest volum a fost scris în circa șase luni – un an, dacă îmi aduc bine aminte și desenat într-un alt an, un an și jumătate. Noi, autorii, am avut deja discuții preliminare despre următorul volum, iar cadrul de pe coperta patru va fi, într-un fel sau altul, inclus în povestea viitoare în cazul în care vom continua. Așa cum arată lucrurile acum, sunt șanse mai mari de 50% să continuăm. Dar, oricum ar fi, această carte ne-a pus pe hartă, de acum înainte vom fi cei care am făcut asta, și altele, desigur, dar și asta, ceea ce nu e puțin lucru.

Vă mulţumesc, domnule Luca Dinulescu, pentru bucuria de a vă cunoaşte şi pentru experienţa unui dialog viu. Primul volum al seriei „Un furt odios” din „Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate” poate fi achiziţionat şi din Librăriile SEDCOM LIBRIS Iaşi, precum şi de pe site-ul www.portokal.ro.

Un interviu realizat pentru „Cultura în Iaşi”
de Alina Hucai, filolog, traducător şi redactor de carte

Detalii

Dată:
aprilie 23, 2018
Categorie Eveniment: