Din când în când, pentru a fi convingători, cei care se ocupă de psihisme relatează cazuri avute sub ochii, urechile, nasul personal. Să nu-mi spună nimeni că pacientul – numit „client” în sistemul american, ceea ce e cât se poate de cinstit – este la fel de inodor ca banii viraţi pentru prestaţii. Asta voi face şi eu pentru a vă vorbi despre o maladie din lumea cărţarilor, mai răspândită decât se crede. Pacientul meu vine din când în când pentru a amortiza şocurile post-traumatice provocate de cărţile de memorii.

Totul începe cu un vis…

Instalat în divanul standard (ISO 4125, norma europeană, versiune omologată pentru zona centrală şi europeană) pacientul vorbeşte.

Se făcea că aşteptam plecarea unui tren ultra-matinal, instalat fiind într-un compartiment potrivit pentru congelarea produselor alimentare. Deodată am tresărit auzind gălăgia provocată de un grup de tineri. Păreau a fi ajuns în gara „Iaşi-Nord” după o noapte agitată, animată de spiritul bahic (ca să nu spun că unii erau complet euforizaţi de aburii alcoolului) şi scandau, în dreptul ferestrelor unui vagon al trenului de vis-à-vis „Ionele nu uita/C-ai plecat din Dacia”. Nu prea înţelegeam despre ce este vorba, am aflat de la un vecin de gheţărie că vesela companie conducea la tren un „recrut” – stagiul militar era încă obligatoriu pentru cei care nu obţinuseră scutire/reformare din diverse raţiuni, pe diverse căi medicale.

Pentru o fracţiune de secundă, mi-l închipuisem pe „dacul Ionel” condus la marginea „davei” sale de colegii din sat, urmând ca de acolo să plece, în cadrul unei legiuni romane, pentru a-i zdrobi pe barbarii de la marginea Imperiului. Când Gloria (antumă sau postumă, zeii urmau să hotărască) avea să-l atingă cu aripa sa inefabilă, el nu trebuia să uite de unde a plecat. Aburii de la gura interlocutorului m-au adus la realitate: cel astfel îndemnat la neuitarea baştinii era însoţit de gaşca din cartierul de blocuri numit Dacia, construit pentru colonii rurali veniţi să mărească platforma industrială a „muncipiului” (titlu recent acordat aglomerării de locuinţe dintre „cele şapte coline”, cu Repedea zece, care mi le-ntrece).

L-am oprit din ritmul debordant al relatării, punând la punct unele detalii, astfel încât să aduc lucrurile la justa lor valoare.

Erai totuşi conştient că „Provincia” lor nu era mai bine înfiptă în istoria malurilor Bahluiului decât propria lor biografie.

Da, însă jocurile de pe casa scărilor, sticlele de cola sau de bere (uneori devenite strong prin boostarea cu alcool), toate experienţele (bune sau rele pentru adulţi, inalienabile pentru ei, descendenţi ai „generaţiei în blugi”, pentru că le trăiseră împreună în zorii trandafirii de după 89) creaseră o mahala autentică, de la care te puteai revendica, aşa cum, în diverse perioade ale istoriei recente, somităţile intelighenţei interbelice, apoi „democrat-populare” şi evident „socialist-naţionale” afişaseră rădăcinile rurale. Dar după două generaţii, pentru a nu se lăsa submerjaţi de talazurile rusticităţii pompate de şcolile profesionale, mahalaua tradiţională (habitat orizontal, heteroclit din punct de vedere arhitectonic, cu tendinţe urbanistice de neînţeles pentru specialişti) sau neo-mahalaua (concepută arhitectonic pe planşetă, construită mental prin jocul necontrolat al întâlnirilor dintre „blocatari”, unii cu locuinţe „de la stat”, o bună parte „proprietari” epuizându-se cu plata ratelor), deveneau ceea ce jargonul culturnicilor post-ideologici numesc „repere identitare”.

Cunoscusem fenomenul prin anii 70-80 într-o urbe dunăreană, a cărei imagine, asociată de secole cu fluviul şi portul, fusese spulberată de talazul oţelului şi devenită „nava amiral a siderurgiei româneşti”. Locuitorii rămăşiţelor din vechile mahalale cu aspect negustoresc priveau cu oareşce condescendenţă la cei din primele „cvartale” proletaro-nomenclaturiste şi – solidari cu aceştia – nutreau un profund dispreţ faţă de neciopliţii din cartierele de dincolo de cimitir, zona Aeroport, divizat în nişte „Micro” (subcartiere ridicate prin adiţionarea de „ansambluri urbanistice”). Legendele colportate de colegii de cancelarie de la grupul şcolar unde lucram (majoritatea locuind în zone din primele categorii menţionate) vorbeau de bande violente care ar fi pus stăpânire pe „aripa neagră” a Aeroportului, compusă din blocuri cu confort redus, îngrămădite între ele şi în care fuseseră adusă în masă populaţia eterogenă a mahalalei Bădălan, demolată în vederea extinderii unui „obiectiv” industrial sau portuar servind siderurgia. Găştile localnicilor îi agresau pe căminiştii din liceele industriale (reprezentând numeric populaţia unui sat), care – pentru a se apăra – formau alte găşti, pornind de la comuna de origine, aflate în rivalitate şi ajungând uneori la conflicte ale căror urmări erau vizibile la dispensarul şcolii de apartenenţă a fiecărui beligerant.

Atunci ce a declanşat revenirea visului?

De când nu mai duc viaţa de nomad al „vieţii academice”, evadez din când în când pe alte meleaguri, nevorbitoare de limbă română, deci nepurtătoare de paramnezii². Merg însă mereu (adictiv, ar zice psihologii de şcoală nouă) în mahalaua virtuală. Cel mai adesea prin tuşeul aducător de chipuri, clipuri şi palavre de pe bulevardul Facebook. Aşa am aflat că amicii (unii vituali, alţii virtuozi) din clanul scriptorian se pregătesc pentru „lansarea” unui volum în care se vorbeşte despre o mahala. Fizic, aceasta a dispărut în urma „sistematizării urbane”: doar câteva clădiri, traseul unor străzi şi nişte nume ne duc cu gândul la „Păcurari”.

Ai avut legături cu acel spaţiu în copilărie, cumva?

Am trăit acolo pe la începuturile „timpurilor noi”, tocmai apăruseră blocurile sovietoide cu camere înalte, aşezate de-a lungul şoselei principale imediat după Fundaţie şi căţărându-se pe coasta din dreapta până în apropierea „Sorbonicăi”. E vorba de Institutul Pedagogic de trei ani în acele vremuri, reşedinţa Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în zilele noastre. În fragmentele de copilărie petrecute acolo (întrerupte de un exil profesional matern de aproape trei ani), văzusem „live” (şi chiar participasem uneori la) activitatea de producere a materialului de construcţie tradiţional, „chirpicii”, al cărui nume amintea de arhitectonica turcească: malul Bahluiului devenea o „secţie de producţie” (probabil neautorizată) în care amestecul de lut, paie și băligar era introdus în forme pentru a fi uscat la soare, protejat (nu-mi mai aduc cum, foliile de plastic nu erau cunoscute pentru masele muncitoare) de ploile uneori violente din lunile de vară, pentru a fi folosite la ridicarea unor case – mai ales în zona Canta, destinate demolării de aceleaşi autorităţi care atribuiseră terenuri şi dăduseră permise de construcţie. În camera închiriată pe amintita stradă într-o curte aflată «côté Bahlui» era folosită, alături de combustibilul repartizat prin cartelă (o cantitate infimă de lemne, una ceva mai mare, dar neîndestulătoare de cărbune de calitate inferioară, generator de dioxid de sulf când tirajul sobelor era insuficient), alternativa gratuită şi ecologică (dar greu de găsit din cauza concurenţei dintre culegătorii printre care mă număram), al cărui miros la ardere amintea de rumegatul blândelor furnizoare de lapte aduse la păscut pe malul Bahluiului.

În primăvara anului 1959, revenit în „oraşul natal”, am descoperit utilitatea turlelor de biserici: în perimetrul circumscris de şoseaua mare (de unde privirea era atrasă de dealul Copoului) şi strada cu nume muzical (din care străduţele şiroiau spre Bahlui), te puteai orienta în funcţie de forma şi poziţia lor faţă de axele de circulaţie şi sensul de deplasare al tramvaielor. tot atunci am avut şi revelaţia utilităţii gardurilor înalte, din lemn, prin care nu puteai zări ce se întâmplă în curţile gospodarilor. Deasupra lor se înălţa figura colegilor din clasa în care nu fusesem încă înscris (încurcături birocratice ale vremii) şi unde aveam să termin al doilea pas al şcolii primare. Părinţii câtorva fuseseră convinşi de insistenta bunică personală să-mi împrumute pentru o oră-două „maculatoarele”, ca să fiu „la zi”. Şi astfel capul blond cu ochi albaştri al unei domnişoare din lumea bună a cartierului sau ţeasta castanie a unui coleg de promoţie se ivea pentru a schimba câteva vorbe, iar mâna dreaptă îmi transmitea obiectul nu tocmai dorit de mine, dar a cărui lectură era urmărită cu străşnicie de bunica. După terminarea operaţiunii, bătând în poartă, se întâmpla să apară un adult ce recupera caietul la nivelul porţii, făcând să dispară farmecul comunicării pe verticală.

E tot ce ţi-a rămas din acel moment?

Figurile fixate în memoria de scurtă durată prin comunicarea de la înălţimea gardurilor s-au dovedit insipide în scurtul interval când ne-am întâlnit în clasă. La fel şi atmosfera cartierului, speram să regăsesc ceva din ea, după şase decenii, aşa că am pornit cu entuziam la lectura cărţii doctorului Victor Bejan (Trecător prin două lumi, Editura Junimea, 2018). Îmi venise chiar ideea că aş putea găsi, între paginile ei, fragmente din chipurile de dincolo de gard: autorul avea şase ani în vremurile de care vorbesc. L-aş fi putut întâlni printre „ţâncii” cartierului ieşind pe poarta unei locuinţe care, dacă aş fi avut reperele culturale, ar fi însemnat pentru mine un Taj-Mahal, palat inaccesibil. În lipsa lor, era un simplu gard, peste care puteai afla noutăţi despre ce se întâmplă într-o clasă.

Dacă înţeleg bine, sperai să-ţi reîncarci memoria copilăriei pornind de la memoriile unui fost locuitor al mahalalei, un aborigen, nu un trăitor temporar, plecat apoi în mahalaua „Ţesăturii”.

Cam aşa ceva. Citind-o, am înţeles că pornisem pe o cale greşită: el trăise acolo o parte a copilăriei, migrând spre Copou, trecea astfel de la scăldatul în Bahlui la piscina din curtea noii case (Trecător…, 127-128). Perspectiva lui nu se suprapune cu a celor rămaşi acolo până la mutarea în blocuri. El îşi aminteşte de un cartier „cu mulţi copii de diferite temperamente, etnii şi poziţii sociale”, în care, între băieţi, „frecvent ne luam la harţă”, dar „lucrul sănătos era că nu se ţinea supărare, întotdeauna despărţindu-ne prieteni şi fraţi, ajutându-ne reciproc şi împărţind tot ce aveam între noi”.

Ce te irită aici?

N-aş putea spune ce…Poate sentimentul că unii erau mai egali decât alţii. Îndoiala că, atunci când, în urma unei „harţe” terminate cu zgârieturi între fiul de doctor şi cel de meseriaş, cei doi aveau tratamente comparabile. Ca „prof”, la mulţi ani după experienţa gardurilor, ştiu că odrasla proletară risca, în asemenea cazuri, o bătaie „soră cu moartea”, care-l vindeca de confruntări cu fiii de notabili. Nici colegii dascăli nu-i priveau cu aceiaşi ochi pe cei doi: primul era „fiul lui…” (care evident, putea greşi, e omeneşte), al doilea…Bănuiala că, fiind vorba de o carte adresată urmaşilor (în cazul dat, în mod explicit fiul autorului), memoria memorialistului refulează o parte din fapte, sublimând amintirile în virtutea modelării. Nu avea de unde să ştie cât/cum/în ce situaţii copiii (ulterior adolescenţii) din alte etnii, de altă „extracţie socială” (cum spun pe şleau francezii) erau (se simţeau) trăitori în aceeaşi mahala. Putea cel mult constata că ochiul celui care-l „caftise” cu o zi înainte (pentru a grăi în mahalageză) era mai vânăt a doua zi (genitorul luase măsuri). Aflase că, dacă întrece limita „pârând” la şcoală un agresor, trebuia să circule în zonă doar însoţit: „grupurile informale” (termen din pedagoleză pentru „găşti”) interveneau ca factor de „corecţie” sui generis.

Amintirile celui care „trece printre cele două lumi” sunt asemenea informaţiilor înregistrate pe un suport din alte vremuri: în epoca memoriei electronice, e imposibil să asculţi muzica de pe discurile de vinil, de pe banda magnetică, uneori chiar şi de pe DVD sau CD: îţi trebuie un aparat special, un specialist care să realizeze convertirea sunetului/imaginii, timp pentru a resitua conţinutul în context. În lipsa lor intervine aproximarea, reconstrucţia pe baza a ceea ce (fie şi inconştient) ştii că se cuvine a fi împărtăşit. Rămân cu impresia că ambele lumi sunt paralele cu altele (posibile şi nu numai) în care au trăit păcureştenii, colegii de generaţie. Aş diagnostica o paramnezie retro, virală pentru o parte din cititori.

Aici am oprit şedinţa (aveam alţi clienţi nu tocmai pacienţi în program). Pe de altă parte, am simţit că intrasem pe un teren periculos: cel pe care-l ascultam îmi preluase vocabularul şi trebuia să-l determin să iasă din transa jargonofazică. I-am recomandat să privească cu mai mare atenţie întâmplările, să nu le mai citească prin prisma prejudecăţilor de clasă. Când a revenit (trecuseră două zile), a început să vorbească de la uşă, neaşteptând luarea poziţiei analitice standard. Venise chiar cu notiţe de care nu l-am putut despărţi.

Doctore, să ştii că ai avut dreptate, starea confuză în care intrasem după lectura primei părţi era cauzată de faptul că nu privisem atent la carte. Cheia de lectură este pe cele două coperte: cartea este scrisă de un domn cu „papillon” pozând lângă o statuetă aşezată pe un soclu (la poarta de intrare) şi respectiv într-un salon cu şemineu (parta de ieşire), alături de obiecte care impun un anume stil. După ce am intrat în codul asamblării obiectelor (desprins din învăţăturile doamnei profesoare Carpov), am înţeles condescendenţa cu care-i tratează pe băieţii de cartier: lustragiii (adolescenţi „mai bruneţi”, vezi pagina 65, 221), „fanţii de Păcurari”, faţă de tinerii destinaţi unor strălucite cariere de sportivi de performanţă (ca variantă a muncii în uzină). Cu ei te poţi juca în copilărie, nu-ţi mai aduci aminte de niciunul după ce au trecut cincizeci de ani.

Ce nu înţeleg totuşi, după ce am intrat mental în acel decorum, este fascinaţia pentru Cenaclul Flacăra, „forma de rezistenţă prin artă a publicului larg, mai ales cel tânăr”, „mişcare, cea mai importantă din ţară, pentru promovarea muzicii şi poeziei de bună calitate” (uită-te atent la pag. 162-163, îmi spune după ce a citit apăsat ultimele cuvinte).

Să consacri o pagină şi jumătate unei laudatio a lui AP şi să nu găseşti un rând despre rostirea în scenă a marilor actori de la Iaşi sau a celor veniţi în turneu, despre vocile auzite la operă, despre un concert din sutele organizate de-a lungul deceniilor în capela Institutului Notre Dame de Sion…

Pendula de pe marginea şemineului a sunat graţios, şedinţa se terminase. Nu a mai venit la următoarea şedinţă, mi-a transmis, printr-un e-mail, că aflase toate răspunsurile stând de vorbă cu Ioan Holban.

*Dr A Kulakov este specialist în psihonautică media. A colaborat (sub nume propriu sau sub pseudonimul de stare civilă) la revistele „Kitej-Grad”, „Znak”, „Convorbiri literare” și „Cronica Veche”.

1. Autorul îşi cere scuze că în primul număr al seriei nu a menţionat sursa motto-ului – în speţă Internetul, mai precis postarea unei foste studente. De astă dată, sursa e o persoană apropiată, dispărută demult.

2. Tulburare de memorie constând din reproducerea unor situații false, spune DEX-online. Dar psihonaviganţii timpurilor noi ştiu că situaţia e adesea complexă.

Cititorii sunt invitaţi să citească pe cont propriu cartea doctorului Victor Bejan, Trecător prin două lumi, Editura „Junimea”, 2018

The post Dr A Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 2 Paramnezii retro(virale) sau Sentimentul ieşean al (Taj)mahalalei appeared first on Cultura in Iasi.

Nr. 1 „Sindromul Corina Ozon”

Matematica îţi va salva viaţa dacă
eviţi trei accidente geometrice:
cercurile vicioase, triunghiurile
amoroase, capetele pătrate

GEOMETRIA REPUTAŢIEI

Ce subiect poate fi mai potrivit, în intervalul dintre Valentine’s Day¹ şi Dragobete² decât să ne aplecăm asupra dezordinii amoroase apărute pe piaţa cărţii. De aproape cinci ani, piaţa lecturii e tulburată de apariţia unor OTN (Obiecte Textuale Neidentificate), lansate de o editură cu nume bizar (Herg Benet), navă-corsar tulburând apele scriitorimii şi ale altor „cărţari” (comentatori, culturnici instituţionali). Cea mai turbulentă torpilă a bastimentului (generând frisoane pentru Etablishment-ul bunului simţ, al bunului simţ şi în genere a tot ceea ce este bun şi valoros) poartă un nume feminin: Corina Ozon. Ea pare a fi declanşat, prin seria „Amanţilor” (cinci volume) un adevărat ciclon, care – după unii – ar pune în pericol însăşi Literatura Naţională.

Să ascultăm vocea plină de indignare a unei educatoare a gustului public:

Sa devenim atat de jalnic-bovaristi si sa traim cu amantii Corinei Ozon, asta ma deprima rau. Am sperat ca Romania nu va uita poeziile, baladele, romanele care au facut-o celebra in lume prin anii ’80. M-am inselat si, profesoara de literatura romana din mine sufera. Sa va traiasca amantii, dragi femei din Romania!

Am păstrat forma postării (fără diacritice) pentru a arăta că vajnica apărătoare a Literelor Naţionale porneşte cu stângul: respectul faţă de cititorul român (chiar şi în spaţiul comunicării prin ecran, cu taste cau touch) începe prin folosirea completă şi corectă a alfabetului. Elevii, părinţii lor, ajung să creadă (citind astfel de reacţii) că a tastavragi folosind setul cel mai comod de semne (cel din limba engleză) este o formă legitimă de exprimare. Se încurajează astfel semi-alfabetizarea, care-i duce pe tineri să scrie fără diacritice chiar şi atunci când folosesc instrumentele tradiţionale, acelea care lasă urme pe hârtie. Între 2000 şi 2005 am întâlnit, citind „eseuri” ale unor studenţi în Relaţii Publice, proporţii îngrijorătoare de reducere a componentelor alfabetului românesc.

Dar textul este simptomatic şi prin alt aspect: hiperbolizarea imaginii culturii naţionale pe plan mondial. Dacă stai să-i dai crezare profesoarei, succesele de stimă ale unei serii de poeţi (respectabili dar cunoscuţi în altă parte doar de confraţi), ale unor romacieri (traduşi în cadrul unor programe de promovare reciprocă, în special între ţările din Est în anii 80) sau ale antologiilor de folclor (circulând în mediile academice, citate la reuniuni ştiinţifice) ar fi fost la fel de cunoscute precum faptele lui Hagi, Nadia şi Ceauşescu. Argument neconvingător pentru tinerii puşi să asimileze – la „evaluările naţionale – autori care, pentru ei, în lumea comunicării rapide şi emoţionale semi-standardizate (vezi invazia de „emoticons”, vehicularea de imagini produse instant şi difuzate imediat) – nu mai înseamnă nimic. „Fierăria lui Iocan” a fost înlocuită de talk-shaw (specie ignară a dezbaterii publice la noi). Sau, dincolo de spaţiul controlat de trusturile de presă, de aşa-numitul Forum online, înlocuit la rându-i de grupurile şi paginile de pe reţelele sociale (dominate la noi de FB).

*

Corina Ozon a pătruns astfel în lumea autorilor de proză. Nu-i voi prezenta istoria, o fac cu prisosinţă „fanii” ei, mai ales trăitorii de limbă română de pe alte meleaguri, al căror dor de ţară nu se potoleşte prin recitirea textelor producătoare de stres post-traumatic la sfârşitul clasei a VIII-a sau după „bac”. Cei care-şi regăseau sensibilitatea nu în Eminescu ci în Eminem (repetent de trei ori în clasa a IX-a), cele care se identificau mai uşor cu Madonna decât cu Otilia lui Călinescu.

Reputaţia ei s-a construit prin jonglarea pe mai multe planuri: mediul comunicării virtuale, cel al difuzării cărţilor (exemplare vândute) şi contactul direct cu publicul. Pentru a-i înţelege parcursul, voi folosi Sextantul Comunicării Publice, conceput de mine. Şi asta deoarece acest instrument virtual (având virtuţi de diagnoză incontestabile) convine înţelegerii matematice a sindromului Ozon: 1. se compune dintr-un ector de cerc + cercurile sistemului optic; 2. generează tringhiuri; 3. în reprezentarea localizării se ajunge la pătrate. Cu ajutorul lui, am ajuns la următorul diagnostic.

Corina Ozon se complace în accidentele geometrice (atunci când nu e direct responsabilă, generându-le). Să le luăm pe rând.

CERCUL

Relaţiile cu cititorii capătă forma unui cerc vicios, în baza unui principiu enunţat de un personaj din teatrul absurd:

Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios!

Nu întâmplător, într-un Top 100, Zilele amanţilor se afla pe locul 5 în 2014, după „Adulter” (Paulo Coelho) şi „Cincizeci de vicii ale lui Grey”

Întâlnirile cu publicul (care pot duce fie la lărgirea cercului, fie la crearea de noi cercuri (după modelul pietrei aruncate în apă) intră în această strategie a mângâierii, a cărei analiză s-ar putea finaliza atunci când Trigonopsihia va rezolva CVADATURA CERCULUI VICIOS

Până atunci, „cercul vicios” întră în sfera figurativului:

Şarpele care-şi mânâncă propria coadă (timpul Autoarei este consumat de cererea publicului de a continua seria „Amanţilor”, cerere generată şi de Promotoarea cărţilor)

Figura lui Nastratin Hogea dintr-un poem al lui Ion Barbu

Pic lîngă pic, smalț negru, pe barba Lui slei
Un sînge scurt, ca două mustăți adăugite,
Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite
Albiră dinții-n pulpă intrați ca un inel.
Sfînt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.

TRIUNGHIUL

Cercul vicios este generat de rotirea unui triunghi, figură cultivată cu obstinaţie de Corina Ozon, după cum am desprins din discuţii/interviuri

Femeia-Autoarea-PR-ista (interviu în „Gazeta Românească” Italia, interlocutor Gina Bradea)

PR-JURNALIST-POVESTITOARE
DOCUMENTARE-FICŢIUNE-COMUNICARE (PROFESIONALĂ)
BIOGRAFIE-EXPERIENŢĂ JURNALISTICĂ-FICŢIUNE

În spatele lor se află o formulare obsesivă, preluată în toate campaniile de promovare: „Timişorească adoptată cu dragoste de Bucureşti” – trimiţându-ne la relaţia parentală şi pe care, parafreudizând, o putem reprezenta triunghiular, Corina fiind în relaţie cu:

Tatăl Temeszvaros (cu Bega lui, numită şi Begheu , cel puţin de maghiarofoni)

Tatăl Bucureşti, descendent al păstorului Bucur, însoţit cu Dâmboviţa

Rădăcina relaţiilor triunghiulare se află însă în lexicul limbii române, unde Iubirea, Dragostea şi Amorul intră în relaţii complicate pentru definirea câmpului de bătălie a sensurilor numit Eros. Putem exemplifica prin două simptome ale „culturii populare”.

„Dragoste chioară şi amor ghebos” – piesă a lui Creangă, pe care teatrele nu prea au pus-o în scenă;

Un fragment de şlagăr din perioada moralei socialiste

Pentru mine, pentru tine/Pentru cine ştie cine/Visele vor fi/Spulberate într-o zi/De-o iubire ireală sau de-o dragoste banală/Cine poate şti (versuri: Mihai Constatinescu)

Prevalându-se de competenţe (nu tocmai licite) de hacker (de minţi şi sentimente),.Corina Ozon oscilează între surfing şi plonjare în imaginarul construit de cele trei cuvinte, dintre care două sunt de origine slavă (unul mai apropiat ca sonoritate de rusă, celălalt consunând cu idiomuri sud-dunărene), ambele feminine, în timp ce latinescul Amor e masculin doar în idiomul lui Ovidiu şi ambigen (de nu cumva transgen/transsexual) în română (mascul la singular, feminizând la plural).

2. TRANSGRESIUNI

Prima, cea mai frecvent remarcată, este cea a ordinii Literelor („gen al discursului”).

Principalul reproş este că romanele sale nu aparţin literaturii, deci Corina n-ar fi „scriitoare”. Ea evită elegant angajarea în dispută,refugiindu-se în denumirea generică de Autoare (vezi interviul cu Gina Bradea):«Ştii, tocmai asta e problema. Eu nu mă consider un scriitor. Cred că termenul de“autor” îmi convine. Sunt un autor debutant”.

Tehnică aplicată şi când apare întrebarea legată de aspectul autobiografic al primei cărţi: «Cartea este 100% reală prin faptul că absolut toate întâmplările sunt auzite şi trăite. Pot spune într-un fel că este autobiografică, fiind implicată în crearea acestui puzzle de poveşti.» (discuţie cu Gina Bradea).

În discuţia cu Nuţa Istrate Gangan (Statele UNITE) schimbul de replici este frontal:

NIG: Multe femei au, sau au avut, statutul sau stigmatul de amantă. Şi mai toate, că recunoaştem sau
nu, am trecut razant pe lângă acest statut. Ai fost întrebată dacă ,,ai fost cândva, cumva, amantă?,,
CO: Desigur, este prima întrebare care mi se pune. Cu referire la cărți, dacă este autobiografică, măcar pe alocuri.

O curiozitate „malsaine” mergând până la capăt în spaţiul virtual :

De ce este Corina Ozon experta in relatiile dintre amanti? A avut asa multi? caci refuz sa cred ca a studiat la vreo facultate “psihologia amantului”.

Perspectivă falsă: nu trebuie obligatoriu să studiezi la facultate o disciplină pentru a deveni expert în ceva. Poţi să întemeiezi un domeniu al cunoaşterii şi – de ce nu – să construieşti ficţional chiar obiectul studiat. Ca psihonaut, lansez ipoteza că avem de-a face cu o nouă praxiteorie (Amantologia) desprinsă iniţial din câmpul literar, întâlnită de jurnalista şi relaţionista Corina Ozon, care-i conturează câmpul în imaginarul colectiv. Cele cinci volume ale tratatului sunt condensate şi sublimate în prima carte apărută la altă editură decât Herg Benet (Despre iubire cu instrucţiuni de folosire). Pentru a duce până la capăt delirul expertizei, voi postula că această ştiinţă se bazează pe ceea ce (parafrazândul pe Cioran, care-şi imagina o Cardiosofie) am numi Sexosofie, introducând în câmpul practicii două discipline: Sexotronica şi Nimfomatica.

*

Subsumat primului este transgresiunea lingvistică (erecţii masculine în vocabular), în care raportul cu cititorii a cunoscut mutaţii spectaculoase:

Să știi că mulți dintre cei care s-au crucit la primele pagini acum îmi sunt fani declarați. Într-adevăr, limbajul este șocant, pentru cei care nu au mai citit genul acesta de literatură. Și mai știu că este ciudat, însă, negru pe alb, cuvintele biciuiesc. În comunicarea orală, știi cum se spune, verba volant. Înjuri, ți se răspunde, e eliberarea. În scris, cuvintele rămân închise acolo. Și, de câte ori deschizi cartea, ele te ș?chiuiesc pe obraz. Cine mi-a citit cărțile chiar a avut curaj.

În fapt, conform convenţiilor rostirii, transgresiunea e chiar una de gen, parţial asumată de Corina Ozon, când – întrebată fiind ce ar face dacă ar fi pusă în situaţia soţiei sau a amantei, replică „Dar de ce nu mă întrebi ce aş face în locul lui Mircea?”. Ca observator al limbajului feminin, am constatat că – încă din anii 80 – există o predilecţie a tinerelor de a adapta marcaje masculine, adresându-se între ele cu BĂ. Când le-am întrebat pe studentele de la Litere (prin anii 90) de ce se în-masculează astfel, uuna ditre ele (devenită hispanistă) mi-a răspuns că adresarea cu „fă” este „ţărănească”. Cu alte cuvinte, adresarea tip „băieţi de băieţi” (de cartier) i se părea mai urbană (deci preferabilă) celei specifice genului la sate, unde „fă” nu este nici vulgar, nici dispreţuitor.

În Italia deceniilor 7-8, emanciparea feminină era marcată, ne spune o specialistă în „parlers féminins” de transgresarea normelor de gen : me ne frego, mene fotto, me ne sbatto il cazzo. Prin « afirmarea unei sexualităţi active » se realiza reprezentarea independenţei, a superiorităţii – susţine lingvista italiană (PM, PF : 70-71). Iar când un personaj din Amanţii spune « ce pu… mea », merge pe urma fetelor de la şcolile profesionale din anii 80, într-un regim politic bazat (declarativ) pe egalitatea sexelor.

TOTUŞI CITIREA…

Mi se pare cel mai clar semn de ipocrizie din partea criticilor să se ia de cuvinte obscene (fapt care, în paranteză fie spus, denotă la nivel psihologic și psihiatric și o inadecvare proprie). Ca să păstrezi autenticitatea personajelor, ești obligat ca scriitor să le păstrezi limbajul. Că poate este un limbaj care are cuvinte obscene, iar ție, ca cititor, asta nu îți convine, te deranjează, nu duce automat la faptul că ești obligat să și citești cartea și să îți impui părerea ta și altor cititori. – susţine Alexandru Voicescu. El este creatorul editurii cu nume aproape „suprarealist”. şi se exprimă astfel într-un interviu publicat acum trei ani pe un blog (tipadelasocio). El este principalul responsabil al trecerii Amanţilor din spaţiul virtual (un blog, un cont FB) în librării, în fenomen social.

„Am fost obligaţi să fim o editură de gherilă”(interviu cu Stelian Ţurlea). Reţeta lui:

Publicăm exlusiv autori români contemporani. Comunicăm cât mai direct cu cititorii, mergem acolo unde sunt ei zi de zi, pe rețelele de socializare, la întâlnirile cu autorii, în cluburi, în birourile corporațiilor, la concertele la modă și cele underground.

Noi alegem cu grijă manuscrisele, așa încât să nu plictisească la lectură, să fie actuale și să răspundă unei nevoi reale de lectură. Să abordeze teme de interes, puternice, cu impact imediat.

Corina Ozon este editată în acest context interactiv, fapt care explică prelungirea vieţii de cuvinte a Amanţilor dincolo de ceea ce spera/dorea/voia. Ceea ce scrie corespunde unui set de cerinţe: Contează să fie /…/ coerent, interesant, publicabil și marketabil.

*

Schimbarea de direcţie schiţată prin publicarea romanului Codul lui Zoran e simptomatică. Modificarea profilului se face prin revalorizarea noţiunii de aventură. Povestea iese din zona alcovului şi trece spre intrigă poliţistă. Interviul acordat televiziunii Apollonia din Iaşi, după întâlnirea cu publicul (Casa Cărţii, 17 ianuarie 2019) o arată dornică de a intra pe terenul tradiţional al romanescului. E bântuită fiind de figura Celui mai iubit dintre romancieri. Adică exact de tipul de scriitură detestat de cititorii tineri, al căror program de morometizare (inclusiv prin supralicitarea publicitară a filmului în reţelele de supermarket) a eşuat lamentabil.

Deocamdată, ea încearcă marea cu degetul. Încearcă să combine frazarea alertă (specifică mediului online, de la situri „serioase” la web-mahalaua reţelelor sociale) cu lansarea de „harpoane” menite a agăţa alt public decât secta amantofililor. Corina Ozon practică atacarea valului aşteptării publicului (elemente şoc, întoarceri de situaţie) în care „realismul” se află dincolo de pragul vizibil şi dincoace de lizibil.

Aflaţi la pragul de jos al existenţei fizice şi sociale (homeless) Barbu şi Zaharia se trezesc implicaţi în fapte care ar putea împiedica dominaţia răului la nivel global, transfrontalier. Scenele pe care pudicii le-ar numi stuprarealiste (dacă ar cunoaşte vocabularul lui Luca Piţu) sunt reduse la una (29-30, împreunarea cu Vişinica). Nivelul de duritate abia dacă depăşeşte intensitatea celei din Răscoala pe care – băieţi fiind – şi-o recomandau adolescenţii în anii socialismului, când se studia realismul iar brutalitatea ţăranului era justificată, în comentarii (când scena nu era gomată) prin opresiunea seculară a moşierimii.

Revenind la geometrie, constat că Triunghiul operează pentru a reconfigura situaţiile. El este matricea psihotropică a conflictelor şi alianţelor. Iată cum arată prinicipalele manifestări.

Barbu-Zaharia-Restul Lumii – în care ologul îl manipulează pe valid pentru a înfăptui ceea ce el nu mai e în stare (continuerea luptei lui Zoran);

Barbu-amintirea soţiei-Vişinica (în planul împreunării trupeşti, prin forţa de contrast), Barbu-Vişinica-Marta (posesiune trupească-dragoste suavă);

Zoran-Doina-Marta – ca element accesoriu în sfârşitul vieţii justiţiarului.

Conflictul Soţie-Amantă apare în limite decente (prima suportă greu despărţirea posibilă, a doua o consideră pe nevastă direct responsabilă de asasinarea bărbatului iubit).

Codul despre care e vorba, până la urmă, este neaşteptat de simplu (nu-i voi dezvălui rostul practic). Sintagma care compune titlul poveştii ne poate trimite la Codul lui Da Vinci , cu încurcatele iţe simbolice şi reconstrucţia fantasmatică a istoriei Bisericii creştine occidentale. Restul ne aminteşte de seriile de „mistere” (ale Parisului, Londrei, Bucureştilor) apărute în foileton în veacul lui Balzac. În porţii mici, în gazete, pentru a „fideliza” o serie de cititori. Autorul cel mai cunoscut al epocii (Eugène Sue) a fost modelul unui rus. Numele lui: Dostoievski.

*

Autoarea îşi pune personajele să planeze în lumea simbolurilor dar în limitele simţului comun: reperele accesibile unui fost inginer şi ale unui pictor ratat în urma tragediei de cuplu. De fapt, în roman ne întâlnim cu intersectarea unei serii de coduri care dau sens vieţii personajelor:

Codul de etică al oamenilor străzii – dincolo de lupta pentru supravieţuire, întrupat în relaţia dintre Barbu-Zaharia-Restul Lumii;

Codul etic al lui Zoran – prin raportare la lumea în care trăieşte, la deriva organizaţiei justiţiare create de el.

Toate se sprijină pe o serie de sub-coduri desprinse din imaginarul contemporan. De la codul bunelor maniere şi cel vestimentar (cu care se confruntă Barbu la evenimentul care-i va schimba viaţa) la cel al convieţuirii sociale. Domeniu unde un act banal (depunerea gunoaielor) îi permite construirea unei table a manierelor în lumea cartierelor de locuinţe. Pasajul care concentrează această reprezentare multiplă a noţiunii se află aproape de mijlocul cărţii: Fiecare stradă păstra poveştile ei lugubre, despre apariţii misterioase sau înfricoşătoare, legende despre coduri şi reguli ce nu trebuie încălcate, pentru a nu supăra spiritele (pag. 105). O intuiţie a retribalizării lumii, indusă de mediul urban, asupra căreia instituţiile nu au control.

În spaţiile dintre acestea este omniprezent codul osmic, cel al diversităţii olfactive, prin care se definesc personaje, relaţii, lumi care se intersectează. De la acesta porneşte şi perceperea autonomiei sinelui. Unijambistul Zaharia, care-l împinge pe Barbu la îmbrăcarea unui costum şi al unui rol dincolo de limitele admise de bunul simţ are o frază memorabilă:

„Vezi, de-aia nu putem fi liberi, ne înmoaie doar un miros de mâncare” (pag. 105).

* Dr A Kulakov este specialist în psihonautică media. A colaborat (sub nume propriu sau sub pseudonimul de stare civilă) la revistele „Kitej-Grad”, „Znak”, „Convorbiri literare” și „Cronica Veche”.

1. Sărbătoarea amorezilor, importată după 1990, declanşând tornade ale marketingului şi boicotul/protestele apărătorilor etnicismului.
2 Cupidon oltenesc ridicat ca stavilă împotriva invaziei culturii anglo-saxone în spaţiul carpato-dunărean.

The post Dr. A. Kulakov PSIHOTROPISME CULTURALE – Nr. 1 „Sindromul Corina Ozon” appeared first on Cultura in Iasi.