Viața

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 – 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.

Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică.

În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Activitatea literară

Ziarist, publicist, poet

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 – 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța – 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș – Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare.

În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.

Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 – 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 – 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!”
—Marin Bucur

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic.

Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 – 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

Caragiale și „Junimea”

De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, Timpul (1878 – 1881).

Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu.

La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.

La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferință cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinți că a obținut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului Două note. Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere.

Scriind despre Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), și referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (…) Dacă sunt, atunci dela autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul tipurilor și al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej de a ne înălța „în lumea ficțiunii ideale”.

Șeful literar al Junimii, Maiorescu, a arătat mult timp față de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicație: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”.

Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat O scrisoare pierdută, N. Gane).

În anii activității sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când și-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu Maiorescu a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărțirea de Maiorescu și a evidențiat marile calități ale criticului, cu un rol de primă mărime în cultura română, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naștere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis o călduroasă telegramă:

„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.”

La răspunsul de mulțumire, Caragiale a replicat cu o altă urare:

„Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o dată, la mulți ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.”
Fără să fi reușit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conștient de locul uriaș deținut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieșeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»“ :

„Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale”
—Șerban Cioculescu

Maiorescu consimțise în aceste împrejurări doar o reluare a relațiilor literare, nu și a celor personale, cu cel care îl insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a relevat într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu simbioza interesantă dintre o mare inteligență și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc”
—Titu Maiorescu

Nu mai puțin revelatoare, în această direcție, a fost și părerea lui Duiliu Zamfirescu. El credea că spiritul malițios al lui Caragiale față de lucrările unor confrați citite la Junimea ar fi putut fi trecute cu vederea grație „marii lui inteligențe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de ironist și farsor, cu o rezervă nesecată în direcția manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniștit și măcinat de melancolii ascunse și ciudate la un asemenea temperament.

Opera literară

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Volume

• „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
• „Momente”, 1901
• „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
• „Novele, povestiri”, 1908
• „Teatru. Opere complecte”, 1908
• „Momente, schițe, amintiri”, 1908
• „Schițe nouă”, 1910

Considerații estetice

Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr´un cum” (s.n.).

Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: „A crea – a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într´o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într´un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți”.

Distincții

• Membru post-mortem al Academiei Române (1948).
• Cetățean de onoare al municipiului Ploiești (din februarie 2016).

The post Ion Luca Caragiale appeared first on Cultura in Iasi.

Biografie

Neagu Djuvara s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.

Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerien al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron; mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor – asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a primit, marți, 30 Octombrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctoris Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

Neagu Djuvara are din 15 martie 2017 gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.

Activitate ca istoric

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.[9]

Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, cum este de pildă teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”, caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”, referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007 cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

A fost de asemenea un critic al unei atitudini excesiv de favorabilă occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă precum și istoria ultimelor veacuri.

A mai scris despre ceea ce el numește „hegemonia americană” și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei. Djuvara descrie eforturile SUA de a stabili ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa și alte părți ale lumii ca un „război de șaptezeci și șapte de ani” care a avut loc pe parcursul veacului XX.

Neagu Djuvara era perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit ca Dracula sau Negru Vodă. Și-a publicat de asemeni și memoriile, istorisindu-și viața din exil la Paris și Niamey.

Onoruri

• În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.
• La 25 august 2016, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului București „în semn de recunoaștere a activității în domeniul culturii și istoriografiei românești”.

Lucrări publicate

• Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940
• Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973
• Civilisations et lois historiques, Essai d’étude comparée des civilisations, Mouton, Paris – Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză); carte tradusă în românește sub titlul „Civilizatii si tipare istorice”, Humanitas, 2012, 2013
• Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995 (Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle)
• O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999, 2006, 2008, 2010
• Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001
• Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, Humanitas, 2001
• De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
• Însemnările lui Georges Milesco: roman autobiografic, roman, 2004, 2011
• Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004
• Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005, 2010; versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948–1990);
• Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007, 2011
• Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 – 1991). Eseu de istorie-politologie, Humanitas, 2008
• Amintiri și povești mai deocheate, Humanitas, 2009
• Ce-au fost „boierii mari“ în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX), Humanitas, 2010
• Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011
• Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 și unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Humanitas, 2012
• Există istorie adevărată?, Humanitas, 2012, ISBN 978-973-50-3333-0
• O scurtă istorie ilustrată a românilor, Humanitas, 2013; tradusă și în limba engleză, A Brief Illustrated History of Romanians;
• Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Humanitas, 2014
• Amintiri și povești mai deocheate, Humanitas, 2016

Volume omagiale

• George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara, Editura Adevărul, 2010, 2015
• 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara, Humanitas, 2016

The post Neagu Djuvara appeared first on Cultura in Iasi.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros.

În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra).

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Familia și educația

Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia), fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase.

Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.

Activitate

Scriitor

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.

Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră „ultimul mare poet social român”.

În Cenaclului Flacăra

• 17 septembrie 1973 – înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori;
• Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori;
• În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități;
• În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
• 7 mai 1990 – înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.

Jurnalist și om de televiziune

În anii 1970 Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

• 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.);
• Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.;
• 27 martie 1998 – realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2;
• 21 martie 1998 – 2 aprilie 1999 – realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte – Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999[necesită citare]) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
• 7 martie-14 decembrie 1999 – realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor – Fotbal Club Antena 1;
• Din 26 ianuarie 2000 – realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara).

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.

După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992–1996 a fost senator de Dolj din partea acestui partid.

Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 1998, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Turcia și Portugalia.

În legislatura 2004–2008, a fost senator de Hunedoara din partea PSD.

Afilieri

• Președinte al Fundației „Iubirea”;
• Președinte al Fundației „Constantin”.

Cărți publicate

• Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
• Mieii primi (1966, poezii)
• Fântâna somnambulă (1968, poezii)
• Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
• Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
• Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
• Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
• Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
• Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
• Repetabila povară (1974, poezii)
• Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
• Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
• Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
• Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
• Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
• De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
• Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
• Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei – volumul 1 (1984, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei – volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
• Locuri comune (1986, poezii)
• Viața mea e un roman(1987, poezii)
• Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
• Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
• Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
• Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Front fără învingători (1995, poezii)
• Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
• Tragedia națională (1997, poezii, referințe ­critice de Constantin Noica)
• Deromânizarea României (1998, poezii, texte introdu­ctive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
• Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
• Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
• Măștile însîngerate (2001, proze)
• Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
• Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
• Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
• Din doi în doi (2003, poezii)
• Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
• Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
• Întoarcerea pe Atlantida (2003, tradu­cere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
• Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
• Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
• Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
• Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
• Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
• Generația ’60 – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
• Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
• Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
• Vinovat de iubire (2010, roman)
• Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Distincții și omagii

În iulie 2003, Adrian Păunescu a fost decorat de președintele Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, cu Ordinul național Steaua României, în grad de Cavaler.

La împlinirea vârstei de 67 de ani i s-a acordat „Meritul academic” pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române.

Sunt cunoscute mai multe statui (busturi) ale poetului:

• 1986 – bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreție în casa poetului).
• 1999 – Bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiță este asezat în centrul localitatii Slătioara (Vâlcea), în același complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și prozatorul Dinu Săraru.
• 2003 – Școala din comuna Bârca (jud. Dolj) poartă din 19 iunie 2003 numele Liceul Teoretic „Adrian Păunescu”. Un bust din bronz al poetului este expus în hol.
• 2010 – Bustul din bronz executat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în 30 noiembrie 2010.
• 2010 – Bustul lui Adrian Păunescu executat de sculptorul Marcel Mănăstireanu a fost dezvelit pe 18 decembrie
• 2010 în centrul comunei Dumbrăveni (județul Suceava).
• 2011 – Bustul poetului realizat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Clasicilor din Chișinau, în 31 august 2011 de Ziua Limbii Române.

The post Adrian Păunescu appeared first on Cultura in Iasi.

Politician, diplomat

Participă la formarea guvernului lui Take Ionescu în calitate de ministru al Industriei și Comerțului (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913).

Ultima parte a vieții și-a petrecut-o în Japonia. A decedat în Țara Soarelui Răsare, în calitate de ambasador al țării sale.

The post Nicolae Xenopol appeared first on Cultura in Iasi.

Viața

Studiile primare le-a făcut în pensionul lui Anton Frey, distins pedagog german din Iași (1867–1871). Între 1871 și 1877 își face studiile secundare la Dresda, Germania, după care pleacă la Paris, și studiază la Sorbona, unde își ia bacalaureatul în litere (1878–1881). Între 1882–1886 studiază la Paris, Berlin și Bruxelles, obținând doctorate în științele politice și economice (1882) și, respectiv, în drept (1886).

Întors în țară, intră în cercul socialist al revistei Contemporanul din Iași, alături de Constantin Mille și Vasile G. Morțun. Intră apoi în cercul societății Junimea, colaborează la revista ei, Convorbiri literare și este ales (1890–1891), ca junimist, ajutor de primar al Iașului.

Colaborează la ziarul junimist Era nouă și în perioada 1892–1895 este ales pentru prima data deputat de Iași, susținând naționalizarea școlilor. Trece la conservatori și este ales iar deputat, dar se retrage pentru a începe o mișcare antisemită.

Se unește cu Alexandru D. Xenopol și înființează în 1897 împreună Liga contra alcoolismului și publicația Biblioteca Ligii contra alcoolismului.

Constantin Argetoianu caracteriza astfel personalitatea lui A.C. Cuza: Naționalist înfocat, xenofob ireductibil, nu putea discuta decât pe franțuzește și cum te prindea: «Mais mon cher, c’est pas possible… » Româneasca era pentru tribună, în cabinetul său de lucru domnea franțuzeasca, pe care o ducea cu dânsul, oriunde mergea. În public mânca câte un jidan la fiecare sfert de ceas, în particular n-ar fi fost în stare să vorbească unui ovrei fără cea mai desăvârșită politețe.

Scrieri

• Generația de la 1848 și era nouă (1889)
• Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic-politic (1899). Lucrarea a fost premiată de Academia Română în 1900, raportor fiind Vicențiu Babeș.
• Obiectul economiei politice și însemnătatea ei (1901)
• Naționalitatea în artă (1908)
• Plagiatul poporației (1911)
• Învățătura lui Iisus, judaismul și teologia creștină (1925)
• Lupta pentru credință (1928)
• Doctrina naționalistă creștină (1924)

The post Alexandru C. Cuza appeared first on Cultura in Iasi.

Biografice

Părinții săi au fost Logofătul Răducanu Rosetti și domnița Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi. Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873. Întors în țară după moartea tatălui său, Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău. S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman). A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila (1892), deputat în mai multe legislaturi, director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii. „Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română

Lucrări literare

• „Cu paloșul: poveste vitejească”, Ed. primă, București, 1905
• „Povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1920
• „Alte povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1921
• „Amintiri”, Ediție princeps, vol. 1-3, Iași: Editura Viața Românească; București: Editura Cultura românescă, 1925-1927; Reeditare Editura Humanitas, 2011, 292 pagini, ISBN 978-973-50-2925-8; 2013, 672 pagini, Colecția Humanitas Clasic, ISBN 9789735039677

Articole și publicații

• „La Roumanie et les Juifs”, I. V. Socecu, Bucharest: Verax, 1903
• „Cauzele răsboiului(sic!)” București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1904
• „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”, Tomul I : Dela origini pănă la 1834 București : Editura Librăriei Socec , 1907
• „Pentru ce s-au răsculat țăranii”, București: Editura Librăriei Socec, 1907
• „Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănescă: Seria II: Din domnia regelui Carol”, Ploiești: Progresul, 1907
• „Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănescă: Seria II: Din domnia regelui Carol: vol.2”: Legile pentru vânzarea bunurilor statului 1907
• „Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănescă: Seria II: Din domnia regelui Carol: vol.4”: Legile pentru vânzarea bunurilor statului, București: Socec & Co, 1908
• „Arhiva senatorilor de la Chișinău și ocupația rusească de la 1806-1812”, București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1909, 4 volume
• „Păcatele sulgeriului”, Ed. întâi, București, 1912
• „Acțiunea politicii rusești în Țările Române: povestită de organele oficiale franceze”, 1914

Studii cuprinse în Analele Academiei Române

• „Despre Unguri și episcopiile catolice din Moldova” , 1905
• „Cronica Vascanilor” (judetul Suceava), 1906
• „Despre censura în Moldova”, 1907:
• vol. 1: „Înființarea censurii de Guvernul provizoriu rus și funcționarea ei sub acel regim: 1828 -1834”
• vol. 2: „Censura sub Mihaiu Sturza : 1834 -1849”** vol. 3: „Censura cărților evreești în Moldova sub domniile regulamentare”, București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1907
• vol. 4: „Censura sub Grigorie Ghyca și desființarea ei”
• „Cum se căutau moșiile in Moldova la începutul veacului XIX : Condica de răfueală a Hatmanului Răducanu Roset cu vechilii lui pe anii 1798-1812”, 1909
• „Un proces de sacrilegiu la 1836 în Moldova”, 1909
• „Amanunte asupra Moldovei dela 1808 la 1812”, 1909
• „Amanunte asupra Terii-Românesti dela 1808 la 1812”, 1909
• „Conflictul dintre Guvernul Moldovei și Mănăstirea Neamțului”, 1910

The post Radu Rosetti appeared first on Cultura in Iasi.

Biografie

A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci ani din șapte ca intern.

Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-matematici, mecanica rațională , din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator , predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și în spațiu și geometria descriptivă, până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala de poduri și șosele decât geometria analitică.

Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.

Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.

Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.

Casa în care a locuit a fost distrusă în anul 2014.

The post Spiru Haret appeared first on Cultura in Iasi.

Biografie

Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane.

În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863).

Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 – 1895). Revista își propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoștințe de literatură, istorie, economie, politică și să promoveze noi valori din cultura românească.

Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire, epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921).

Este inițiat în anul 1866, în Loja masonică ieșeană Steaua României, unde primește în anul următor gradele de Companion și Maestru. Iacob Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.

Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași, dar nu s-a remarcat în această calitate, este memorabilă doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu.

Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 – 25 mai 1913; 6 iunie 1923 – 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 – 6 iunie 1925).

Acest „gospodar al vieții culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare.

Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare.

Opera

Teatru

• Hatmanul Baltag (operă bufă scrisă în colaborare cu Ion Luca Caragiale)
• Nu te juca cu dracul
• Împăcarea
• Amor și viclenie
• O alegere la senat
• O poveste
• Beizadea Epaminonda

Roman

• Mihaiu Vereanu (1873)

Copii după natură

• Prolog
• Părintele Gavril
• Eroul fără voie
• Vespasian și Papinian
• Stărostii
• Poeticale
• Lei paralei
• Christachi Văivărescu
• Ștefan și Mihai
• Cucoana Nastasiica
• Electorale
• Tribulațiile unui redactor
• Don Juan de la Arhivă
• Foi căzute
• Ioniță Cocovei
• Artistul dramatic
• Gramaticale
• Tachi Zîmbilă om politic
• Curiozități contimporane
• Chilipir
• Scaieți
• Cuconul Pantazachi
• Vorbe parlamentare

Miron și Florica, idilă

• Cântul I. Sfântul Gheorghe
• Cântul II. Părinții
• Cântul III. Copiii
• Cântul IV. Sfătuitorii
• Cântul V. Ursita

Scrisori

• Scrisoarea I
• Scrisoarea II
• Scrisoarea III
• Scrisoarea IV
• Scrisoarea V

Satire

• Satira I. Luxița
• Satira II. La cîțiva autori contimporani
• Satira III. Domnului B. P. Hasdeu
• Satira IV. Politicale
• Satira V. Supărăcioșii
• Satira VI. Advocatul
• Satira VII. Amicul Sandu
• Satira VIII. Aristip
• Satira IX. Fațarnicii

Amintiri

• Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni
• Amintiri din „Junimea”
• Înființarea Societății literare
• Procesul lui Maiorescu
• Ortografia
• Puțină politică
• Tipografia societății „Junimea”
• Convorbiri literare
• Vasile Alecsandri
• Dosarul „Junimii” — Poșta redacțiunii
• Din dosar… Excerpta
• Sîmbăta seara
• Cîteva portrete
• Banchetul
• Prieteni și dușmani
• Eminescu
• Încheiere

The post Iacob Negruzzi appeared first on Cultura in Iasi.

Eugeniu Voinescu a fost îndrumat de familie spre studii în drept și literatură. După primele studii la Atena, și-a continuat studiile la Paris. Aici s-a împrietenit cu pictorul realist Gustave Courbet care i-a stimulat interesul pentru pictură, în general, și pentru peisajul de observație directă, în special. În 1869, Eugeniu Voinescu a fost medaliat la Salonul de la Paris.

Principala sa activitate profesională a fost reprezentată de înalte demnități în stat, fiind succesiv consul general al țării la Budapesta (1879), Constantinopol (1882), și Odessa (1883-1888). La Odessa l-a cunoscut pe Ivan Aivazovski, alături de care s-a specializat în pictura marină, rafinându-și mijloacele expresive.

În 1889 a debutat cu o expoziție prezentată publicului la Salonul Ateneului Român din București.

Nicolae Iorga scria că Eugeniu Voinescu „…este singurul care a dat picturii românești marine studiate și pline de înțelegere, de poezie”, urmându-l pe I. K. Aivazovski, maestru al peisajului marin. Marea a fost reprezentată în zori, în apus, pe furtună, cu scene de naufragii, lupte pe mare, scene de pescuit etc. În pictura de șevalet, a creat și lucrări cu subiecte istorice, portrete și tipuri pitorești, scene de gen sau scene biblice.

Cu toate acestea, el a practicat pictura în special ca pe un hobby, nu ca un mijloc de a-și asigura veniturile necesare vieții.

Alături de Romeo Girolamo, Eugeniu Voinescu a participat și la pictarea unor biserici, precum Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele și biserica „Sfântul Nicolae-Vlădica“ din București.

Eugeniu Voinescu a fost unul dintre creatorii Școlii de Belle Arte de la București, căreia i-a fost și director. A fost și unul din cei 60 de membri fondatori ai Ateneului Român.

The post Eugeniu Voinescu appeared first on Cultura in Iasi.

Biografie

Eduard Caudella descinde dintr-o familie de muzicieni.

Tatăl său, Francisc Caudella (1812-1868), muzician autodidact, a venit din Viena și s-a stabilit la Iași, în 1830, unde a lucrat pentru început ca violoncelist pe lângă trupele de teatru franceză și germană. După ce s-a făcut cunoscut predând muzica unor copii de boieri, a fost numit, la 1 octombrie 1860, ca primul director al nou înființatei școli de muzică, care din 1864 a devenit Conservatorul de muzică și declamațiune.

Bunicul său, Filip Caudella, a publicat în 1822, la Sibiu, prima partitură de cântece românești, dar și o serie de motete compuse de el (1830).

Eduard Caudella a început studiile muzicale la Scheia și Iași (1850-1853) cu Paul Hette (vioară) și Francisc Caudella (teorie-solfegiu)[5], apoi și-a continuat studiile la Berlin și Frankfurt (1853-1857), cu Hubert Ries (1802-1886), Henri Vieuxtemps (vioară) și cu Adolphe Rieß (pian). A plecat apoi la Paris să studieze cu Lambert Massart și cu Delphin Allard.

Între 1861 și 1864 a revenit la Iași, unde a fost violonist la curtea domnească a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost inițiat în francmasonerie la 3 decembrie 1866 în Loja Steaua României din Iași. Ca și tatăl său, Eduard Caudella a predat la școala de muzică, iar între 1892 și 1901 a fost rector al Conservatorului.

Între elevii săi s-au numărat Athanasie Theodorini, Mircea Bârsan, Mircea Anghelescu și dirijorul Antonin Ciolan. A fost și primul profesor de muzică al lui George Enescu care, mai târziu, i-a dedicat lui Caudella lucrarea sa pentru vioară „Impresii din copilărie”.

În cadrul Conservatorului din Iași, Eduard Caudella a înființat prima orchestră simfonică, al cărei dirijor a fost.

A mai dirijat și orchestrele de la teatrul românesc (1861-1875), de la trupa da teatru german (1868-1870) și de la opera italiană (1870-1874), unde a condus o serie de opere de Giuseppe Verdi (Lombarzii, Rigoletto, Trubadurul, Ernani), de Gaetano Donizetti (Lucia di Lammermoor, Maria de Rohan), Gioachino Rossini (Bărbierul din Sevilla), Vincenzo Bellini (Norma, Somnambula) și Charles Gounod (Faust, Sapho).

A abordat și repertoriul național, dirijând din Eduard Wachmann (Lipitorile satului), Alexandru Flechtenmacher (Baba Hârca, Cinel Cinel).

A realizat și o serie de compoziții proprii, fiind întemeietorul operei românești.

Mormântul muzicologului Eduard Caudella, aflat în Cimitirul Eternitatea din municipiul Iași, este înscris în Lista monumentelor istorice 2004 – Județul Iași.

Opere

• Harță Răzeșul (1872)
• Olteanca (1880)
• Hatmanul Baltag (1884)
• Beizadea Epaminonda (1885)
• Fata răzeșului (1885)
• Petru Rareș (1889)
• Traian și Dochia (1917)

Alte opere

• Concertul de vioară nr. 1 (1915)
• Dochia, baladă orchestrală
• Amintiri din Carpați

The post Eduard Caudella appeared first on Cultura in Iasi.